Mesagerul

– Mă scuzați că intru eu prima. E un labirint aici, aveți grijă să nu vă loviți de ceva…

– E în regulă, am mai fost, știu drumul.

– Ce să facem, nu e mult spațiu, am cabinetul aici, sub scară, nici nu intră lumină de-afară. Am adus icoane de-acasă, lumina de sus contează, nu-i așa, dragă doamnă? Lumina de la Maica Domnului. Trebuie să scrieți un referat pentru necesarul de materiale, să vă dau un model. De anul acesta e nevoie de referat.

– Da, văd, aveți multe icoane. N-am văzut niciodată atâtea icoane într-un cabinet din școală. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, n-am văzut deloc. Doar prin clase, sigur… Aș vrea un biblioraft, folii de plastic, dosare și pixuri, hârtie. Câte pixuri pot să cer?

– Cinci sau mai puține, câte doriți.

– Bine, atunci patru, două cu pastă albastră și două cu pastă roșie. Și două topuri de hârtie.

– Să vă ajut. Unde mergeți?

– În cancelarie, să iau cheile din geantă și-apoi la cabinetul de română. Mulțumesc, nu e nevoie. Nu sunt așa de grele, biblioraftul e cam incomod, dar le pot duce singură.

– Haideți să vă ajut. Merg cu dumneavoastră.

– Cum vreți, mulțumesc.

– Mai stați puțin. Am să vă spun ceva.

– Vă rog…

– Vreau să vă spun că eu vă apreciez foarte mult. Mi-ați făcut mult bine.

– Da? Mă bucur. Dar nu știu…  Ați venit de vreo trei luni în liceu, nu? Îmi pare rău, nu-mi aduc aminte. Nu știu să fi făcut ceva…

– Ați avut un rol crucial într-un moment de cumpănă din viața mea. Aș vrea să vă îmbrățișez. Îmi dați voie să vă îmbrățișez?

– Da, sigur, o îmbrățișare, da… Și, totuși, îmi pare rău, nu reușesc să-mi aduc aminte, vă cer iertare, am o memorie îngrozitoare.

– Dacă nu mi-ați fi spus ce mi-ați spus atunci, nu știu ce s-ar fi întâmplat cu mine, nu știam ce să fac, se-ntunecase totul… Credeți în Dumnezeu?

– Nu știu…  Ați avut pe cineva la o clasă a mea, nu-i așa?

– Da, am un băiat. Sorinel. Sorinel Muscalu.

– Sorinel… Când a terminat?

– Are 26 de ani. Să vă arăt o poză.

– Sigur, o poză, da. Poate mi-aduc aminte. E un tânăr frumos. Da, chiar foarte frumos… Bine făcut, are și barbă, îi stă bine. Deci a terminat acum șase ani… Nu e chiar așa mult de-atunci… Ia să vedem… În 2012?

– Cam așa.

– În 2012… Nu-mi aduc aminte nimic, e drept, sunt cam obosită acum. Am insomnii de la o vreme. Să știți că nu e nevoie să mergeți cu mine, mă descurc, oricum v-am ținut peste program, trebuia să plecați, nu?

– Haideți, de ce nu vreți să vă ajut?! Am terminat, dar nu-i nicio problemă, îmi face plăcere să vorbesc cu dumneavoatră, atâta plăcere! Nici nu știți cât bine mi-ați făcut.

– Mă bucur, chiar mă bucur, doar că îmi pare rău că nu-mi amintesc. Și când te gândești c-a trecut atât de puțin timp de-atunci… Ciudat. Ce s-a întâmplat?

– Sorinel al meu era clasa a noua…

– A, deci acum vreo zece ani. E, a trecut, totuși, ceva timp…

– Da, era clasa a noua și la o oră de geografie a dat cu piciorul în niște cărți pe care i le-a dat domnul profesor. A venit acasă și mi-a spus chiar el. Mamă, am dat cu piciorul în cărți, nu mai puteam, crede-mă, ori, ori, dacă nu dădeam cu piciorul în ele, îl dădeam pe domnul profesor cu capul de toți pereții sau îl strângeam de gât.

– Da?  Hmm…  Chiar nu pot să-nțeleg cum mi-a dispărut cu totul din memorie așa ceva. Ar fi fost o nenorocire…

– O nenorocire, doamnă dragă, la asta m-am gândit și eu când am auzit ce-a făcut. Mi s-a făcut negru în fața ochilor. Nu-l suporta pe domn profesor, nu știu ce-avea cu el, ce s-a-ntâmplat acolo la oră, că mai mult n-am scos de la Sorinel, doar că-i pare rău, că a fost peste puterile lui să se controleze. Bine, Sorinele, bine, băiatul mamii, ai făcut ce-ai făcut, dar susținerea mea n-o ai, nu sunt de partea ta. Și-am venit răvășită la școală să vorbesc cu dumneavoastră.

– Da, neplăcută situație, putea să fie exmatriculat.

– Mi-ați spus atunci un lucru care mi-a schimbat viața.

– Da?  Ce v-am spus?

– Să am încredere în copilul meu, nu în ce aud despre el.

– Ei, era normal să vă spun așa, trebuie să avem încredere în ei, altfel cum?! Probabil am încercat să vă liniștesc și-am găsit înțelegere la domn profesor. La 15 ani e greu la școală, mai ales pentru un băiat atât de puternic și de temperamental. Ce face acum? Ce profesie are?

– E bine, e foarte bine, și-a găsit drumul lui, s-a liniștit.

– Ce profesie are?

– Lucrează la SRI.

– Mă bucur că v-am fost de folos, nu trebuie să-mi mulțumiți, era datoria mea.

– N-a fost doar atât.

– Nu?

– Nu pot să uit dimineața aceea. Credeam că e sfârșitul. Și pentru mine, și pentru Sorinel… Când mi-ați spus ce mi-ați spus, s-a făcut așa o liniște în sufletul meu și-așa o lumină. Am știut că ăsta-i un semn și că dumneavoastră sunteți un mesager.

– Un mesager?

– Un mesager, da. De-acolo, de sus.

…

– Îmi dați voie să vă mai îmbrățișez o dată?

– Da, sigur, cum să nu vă dau voie?! Doar că nu reușesc deloc să-mi amintesc, îmi pare rău. Ciudat… A trecut, totuși, așa de puțin timp… Sau nu tocmai puțin… Nu-mi dau seama.