Citiri cu coada ochiului

Și nervii fac parte din plăcere

Cunosc tineri care citesc doar cărți noi, contemporani, titluri proaspete. Îndrăznesc să cred că nu-i un obicei întru totul înțelept.

Ca să poți așeza o carte recentă într-o ierarhie „corectă”, trebuie sau, mai bine, se cade să fi citit măcar cîteva sute de cărți vechi, canonul opțional, despre care am vorbit aiurea. Dacă nu le parcurgi acum, cînd le critici cu atîta exuberanță pe cele noi, este greu de crezut că vei ajunge să le citești vreodată pe cele vechi. În definitiv, poate nici nu ai intenția de a le citi, ori nu ești făcut pentru asta, cine știe, nimeni nu moare fiindcă n-a parcurs Teogonia lui Hesiod în original, ori Evanghelia după Marcu tot în original, ori baladele lui Villon în franceza lor săltăreață. Iată o certitudine!

Și, la urma urmelor, plăcerile sînt egale în intensitate, chiar dacă pot fi diferite. Desfătarea imediată, facilă nu este mai mică decît desfătarea dificilă. Plăcerea pe care o simt recitind Moarte la Veneția nu este mai intensă și mai nobilă decît plăcerea cititorilor de cărți noi, a cititorilor lui J. M. Coetzee, să zicem, a cititorilor lui Eleanor Catton. Dar: fără Iliada lui Homer, fără Cîntarea cîntărilor și Eclesiastul, fără Eneida, fără Satyricon, fără Măgarul de aur, fără Boccaccio, fără Rabelais, fără Shakespeare, fără Montaigne, fără Tristram Shandy, fără Afinitățile elective, fără Stendhal, fără Flaubert, nu-i poți comenta pe scriitorii tineri (și nici pe cei bătrîni).

Pe de altă parte, cunosc literați în vîrstă care nu mai citesc decît cărți vechi. E mai comod, probabil. Ei spun că re-citesc doar de plăcere și că plăcerea provine doar din lectura clasicilor, a cărților verificate. Evită surprizele. Ocolesc imprevizibilul. Am impresia, totuși, că greșesc. Dacă nu ai curajul să te confrunți cu o carte nouă, vei citi de plăcere (poate), dar nu vei mai trăi niciodată bucuria, bucuria frenetică de a descoperi de unul singur, cel dintîi, o carte bună.

Roland Barthes avea dreptate, cred: există lecturi de plăcere, lectures de plaisir, și există lecturi jubilatoare, lectures de jouissance. Avem mereu posibilitatea de a opta între ele. Citești o carte pentru a re-trăi o plăcere veche și citești o carte pentru a trăi / căuta una nouă. Nu este același lucru. Re-cititorii trăiesc în trecut sau, mai bine spus, în eviternitate, în repetiția lui Kierkegaard, în veșnica reîntoarcere a lui Nietzsche, ceilalți în prezentul rostirii, în plin hazard. Riscul de a constata că plăcerea veche a dispărut (rutina ucide orice plăcere măcar pentru o vreme) este, poate, la fel de mare cu acela de a nu descoperi nici o desfătare într-o carte recentă.

Numai că merită să-ți încerci gustul, chiar dacă vei întîlni (întîlnim, vai, printr-o fatalitate dintotdeauna amabilă) și cărți plicticoase…

Recitind cele Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges (traducere de Ileana Scipione, Editura Fabulator, 2004) pe care le-a consemnat, cîndva, Fernando Sorrentino, am găsit în prefața celui din urmă ceea ce aș numi fiziologia cititorului bătrîn. Portretul este cam lung, dar îl reproduc în întregime, fiindcă întrezăresc în el, ca într-o oglindă, o imagine pe care nu mi-aș dori s-o întruchipez.

Așadar: „De cînd am învăţat să citesc, sînt un soi de credincios al literaturii şi, mai cu seamă, al prozei narative. Sînt încîntat să mi se povestească istorii, iar acestea să fie – în adevăratul înţeles al cuvîntului – interesante. Tocmai de aceea, nu mi s-a părut niciodată meritoriu să citesc cărţi dezagreabile, proaste sau plictisitoare, nici s-o fac împins de cine ştie ce chemare categoric imperioasă. Am încercat, fără succes, să-i admir atît pe altruiştii care scriu bestsellers, cît şi pe egoiştii care se pierd în hăţişul textelor ilizibile. Aşadar, căutînd plăcerea, mă ocupam pur şi simplu cu cititul. Citeam ce-mi plăcea şi lăsam deoparte ce mă plictisea. Iar, cu trecerea anilor, am început să desluşesc un proces de decantare. De pildă, mi s-a confirmat că unele cărţi nu reclamă o a doua lectură; că altele mă obosesc şi mă enervează pe loc; că pe unele le uit pe măsură ce le citesc; că, întîrziind asupra sintaxei şi vocabularului altora, văd figura autorului lor, de o seriozitate care stîrneşte rîsul; că alte cărţi există doar în presă şi în cercurile unde se vehiculează idei similare. Etcetera, etcetera, etcetera”.

Sînt de acord, bineînțeles, cu multe din ideile lui Sorrentino. Și mie îmi plac poveștile interesante, cui nu-i plac? Și eu evit pe cît îmi stă în putință cărțile plicticoase, deși recunosc resemnat că sunt inevitabile, oricît te-ai feri de ele. Și eu caut plăcerea, alături de alte foloase, desigur. Nici eu nu am întotdeauna încredere în autorii de bestsellers, deși nu-i cea mai potrivită atitudine, nimeni nu știe de unde poate țîșni frumosul. Experiența arată că un bestseller poate fi (și) o carte excelentă, Ghepardul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa a fost un bestseller (chiar dacă, o vreme, doar redactorul de carte, prozatorul Giorgio Bassani, a crezut în valoarea ei), primul bestseller italian, au spus unii. Nu poți condamna un titlu numai pentru faptul că a devenit peste noapte un bestseller. Iată, toată lumea citește brusc Stoner și bine face, chiar dacă nu este o capodoperă! O singură idee mă intrigă. Refuzul a priori al cărților noi și evitarea cărților „iritante”. Alături de refuzul părerii celuilalt.

Dacă ești un cititor vechi, nu te enervezi atît de ușor. Nu poți citi doar ce-ți place, pentru că-ți place și gata, așa fac numai copiii și oamenii foarte pioși. Mai citești și ce trebuie, tocmai pentru că te irită ideea unei necesități în domeniul bunului plac („Read at whim, read what gives you delight!”, ne îndemna nu de mult Alan Jacobs). Și nervii fac parte din plăcere, și fricile, și dezgustul, și plictisul, nu doar emoțiile pozitive. Lectura este o experiență adeseori chinuitoare, nimeni nu citește din pura plăcere Ulysses ori Infinte Jest, ori Amuleta. Nici măcar un profesor nu străbate Tristram Shandy așa cum citești un roman de aventuri, Cei trei muschetari, Cavalerii teutoni, Vikingii lui Frans. G. Bengtsson.

Și de ce n-aș spune? De multe ori, plăcerea este însăși dificultatea, plăcerea dificilă devine treptat dificultatea plăcută, plăcerea și dificultatea coincid.

În imagine: Pierre-Auguste Renoir, Fată citind

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu