Poezie

cântecul lui guillaume

cântecul lui guillaume

am băut din sângele ei și mi s-a părut că e bun
am mâncat din carnea ei și mi s-a părut că e bună
dar mă întreb și astăzi cine este ea la urma urmei
și de ce a trebuit să beau din sângele ei
și să mănânc din carnea ei – și uneori îmi aduc aminte
„deschide ușa asta la care bat plângând”

 

administratorul poate s-o sfeclească
în orice moment

pe dracu administratorule eu sunt realitatea bă realitatea palpabilă
manifestare a ideii în sensibil (hegel prelegeri fenomenologia)
sunt cea cu urechi mici
cu iepurași și marmote de plastilină
sunt cea cu vorbe care de care mai dulci

și dacă mă enervez și trec pe trotuarul de vizavi spunându-ți
în prealabil: administratorule nu vreau să mai stau cu tine
ce te faci tu? Iepurașii se topesc marmotele fug departe
în țara lor cuvinte dulci nu mai auzi
urechi mici în care să zbieri nu mai găsești

așa că pe dracu administratorule eu sunt realitatea palpabilă
sunt cea cu urechi mici
cu iepurași și marmote de plastilină
sunt cea cu vorbe de care mai dulci

 

opinii despre guillaume

cântă cocoșii. Se apropie zorile. umil
guillaume va ajunge din nou în pântecul mamei sale.
guillaume printre flori sălbatice. o mică reverență
și un pumn de bomboane pentru guillaume. o bicicletă.

ne prevenise de multă vreme: se apropie zorile vin zorile.
stătea în poziție de drepți cu mâna înfiptă la chipiu. subalternul
nostru guillaume. copilul giullaume. bestia asta
fără scrupule. și acum zboară cu aripile noastre. cu
bicicleta noastră.

 

întemeierea unei lumi a plânsului care nu se vede

semn rău! copilul guillaume doarme de-o vară întreagă la colț
printre pantofi și sandale aruncate acolo-n dezordine
îmbrățișează în somn umbre dolofane – blând astăzi fioros mâine
ți bolboroseala prafului nu-l supără câtuși de puțin

 

al doilea vis al poetului

nu mai sunt trist arcul se leagănă-n tindă șaua e pusă
unul după altul cetățenii strigă trăiască (și perifraza și războiul
și artele)
cât luna se înalță încă pe cer – al amintirii înfricoșător astru
nu mai sunt trist carnea ei albă are aproape toate virtuțile

cu cal și cu panaș în adâncul mării – ce cauți aici să întrebe
împăratul peștilor îmi caut iubita preabunule
carnea ei albă are zău aproape toate virtuțile

apoi ridicându-se și pierind în văzduh ca un fum de jertfă
sufletul meu ar poposi pentru totdeauna
la celălalt țărm la grecii gălăgioși

Poeme din volumul O precizie cu adevărat înspăimântătoare de Virgil Mazilescu, selecție de Teodor Dună, Editura Tracus Arte, București, 2013.

Despre autor

Virgil Mazilescu

Virgil Mazilescu

Virgil Mazilescu (n. 11 aprilie 1942, Corabia, judeţul Olt — d. 13 august 1984, Bucureşti) a fost eseist, poet şi traducător, afiliat onirismului poetic. Este fiul contabilului Sabin Mazilescu şi al Aurei Rădulescu. A urmat şcoala primară şi gimnazială mai întâi în comuna Cuşmir între 1948 –1950, apoi câte un an la Turnu Severin şi Târgu Jiu, continuând la Drăgăşani între 1952 –-1957. În anul 1957 pleacă în capitală unde urmează Liceul „Spiru Haret” până în 1959 şi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti între 1959 –-1964. După terminarea studiilor, a fost timp de doi ani profesor la Scoala Generală din comuna Greaca din judeţul Ilfov, conform Legii repartiţiei uniform teritoriale din regimul comunist. Apoi, pâna în 1968, a ocupat postul de bibliotecar la Biblioteca Municipală din Ploieşti. Din 1968 şi până în anii '70, a fost secretar al cenaclului Uniunii Scriitorilor, iar din 1970 şi până la moarte, vreme de aproape 14 ani, poetul a fost redactor la revista „România literară”. Volume: „Versuri”, Bucureşti, Editura pentru Literatură (1968), „Fragmente din regiunea de odinioară”, Bucureşti, Editura Cartea Românească (1970), „Va fi linişte, va fi seară”, Bucureşti, Editura Cartea Românească (1979), „Guillaume poetul şi administratorul”, Bucureşti, Editura Cartea Românească (1983).

Scrie un comentariu