De ieri, alaltăieri… (V)

Mi se părea important că Teleormanul curgea prin spatele grădinii. Numele ăsta avea pentru mine importanța pe care o intuiam în orice denumire geografică de manual. Să ai acces imediat la un râu a cărui denumire se situa în didactica primară sau gimnazială alături de Olt, Mureș, Argeș sau Dunăre, reprezenta ceva ce aducea a excepțional. Casa de la țară nu zăcea în vecinătatea vreunui tăpșan anonim ci în proximitatea unei mărci fluide a cărei onomastică avea, simțeam eu, o rezonanță onorabilă în orice nomenclator național.

Asta când priveam lucrurile de la distanță. Când coboram la râu, mi se dezvăluia o gârlă, nu prea departe de izvor, care, în vreme de secetă, dispărea aproape cu totul, rămânând doar câteva ochiuri de apă în care mulțime de puiet piscicol, se sufoca.

„S-aprine pământul, maică. Cu secita asta, se usucă toate în grădină. Toate alea e mănate. Moare vitele de sete”.

Apocaliptica asta regională mă exaspera. Ea venea în răspăr cu așteptările mele de vreme bună în vacanță. La gârlă puteam da la pește și pe ploaie. Mușca mai bine atunci decât în puterea căldurii, dar la baie aveam nevoie de soare.

Gârla era locul îndatoririlor și al delectărilor mele diurne. Diminețile până-n prânz și după-amiezele ieșeam cu gâștele și cu cei doi mieidin gospodărie. Păzeam cu obidă menajeria asta domestică și itinerantă, pe un ostrov larg, format între două brațe ale râului, în care ajungeam trecând apa până la genunchi. Rătăceam cu lighioanele printre pâlcurile de răchită și mărăciniș, pe un sol luxuriant care, pe măsură ce se îndepărta de firul apei devenea mai arid. Petreceam mult timp în singurătatea asta. Bățul cu care mânam cârdul devenea spada cu care împungeam adversari imaginari până când treceam la desene pe terenul nisipos. Mă tolăneam apoi cu fața la nori, ghicind forme caraghioase în aparițiile lor difuze. Treceam, în cele din urmă, în spectrul interior al reveriilor și când nu mai suportam, plecam cu cârdul și cu turma binară către casă, spre a o lua de la capăt după masa de prânz.

Am petrecut multe zile așa, așteptând seara, când ieșeam pe uliță la un fotbal cu copiii din vecini, parte din ei veniți de aiurea în vacanța mare la țară.

Ce mai vacanță, îmi ziceam, să păzesc gâștele. Le devenisem atât de familiar încâtnu mai aveam nicio autoritate asupra lor. Doar argumentul nuielei le mai urnea pe făgașul dorit de mine, altfel, nu se sinchiseau de prezența mea. Când se săturau de păscut mă inconjurau și se puneau la somn cu ciocul sub aripă, gângurind mărunt dacă le deranjam cu vreo atingere.

Îmi plăcea să rup frunze de porumb și să le văd înghesuindu-se și asaltându-mă să le hrănesc din mână. Înghițeau lacom până mă trăgeau cu ciocul de degete, în inerția ciugulitului lor alert. Le mângâiam pe cap până când, nemaiprimind nimic, rămâneau cu privirea laterală la mine și apoi, cu cozile în tremolo, îmi întorceau spatele și mă salutau din mersul lor legănat.

Ce mai ocupație și asta… Lipsită de orice demnitate. La începuturile mele matrimoniale, cumnatu-meu mă tachina pentru inadecvarea mea practică. Întreprindeam lucrări gospodărești în avutul nemișcător al socrilor noștri brăneni și el, brănean și fiu de oier, dansa printre îndeletnicirile cu care era obișnuit din copilărie. Cu aplomb și asprime, pe ce punea mâna, sporea. Nu s-a emancipat niciodată de caracterul incisiv, dus câteodată până la impulsivitate. Era croit astfel încât să se impună.

„Știi care e cea mai bună ocupație din lume”? mă întreba.

„Care”?

„Aia de cioban. Nu faci nimic toată ziua decât să te uiți lung la oi. Stai în cur și te doare tot acolo de lumea asta”.

Nu-l contraziceam pentru că nu avea rost. Ciobănia era o nostalgie. Pe vremea când, alături de frații lui, se spetea la corvoada muncilor aspre de la stână, tânjea după confort. Când a dat de el, corvezile au trecut într-un registru mai complicat, și l-au făcut să regrete simplitatea de la stână. Era un ins căruia nu-i plăceau complicațiile dar în care mocnea o aprehensiune cu iz clinic.

Din păcate, nici eu nu stăteam mai bine. Nu i-am luat în seamă alegațiile pastorale. Ciobanii au demnitatea muncii lor, nu sunt ca mucea visătoare care stă la târtița gâștelor. Mi-era rușine să spun cuiva că păscusem gâștele, ocupație în care nu găseam niciun folos. Dar la scurt timp după sentința cu care îi prezentase pe ciobani ca cei pe mai fericiți dintre pământeni, am avut parte de anxietăți ce m-au împins pe buza disperării.Eram răvășit de stări depresive și duceam dorul simplității. Nu mai găseam ca neroadă alternativa cumnatului, mai ales că, fără să percep pe loc coincidența stranie a situațiilor, m-am trezit într-o seară fericindu-l pe omul care avea grijă de animalele socrilor în gospodăria lor anexă de la marginea localității. Îl priveam cum ședea pe o buturugă afară, în frig, cu privirea goală, pierdută de cine știe când, în așteptarea unei sorți mai bune. O fericeam pe acea slugă tăcută și inexpresivă. Mă rănea orice gândcare deschidea posibilitatea vreunei meditații, și tânjeam după golul intelectiv al slugii sărace cu duhul.

Ce vremuri, la coada gâștii… Fără griji, fără depresii. Eram ascuns de lume în crângul dintre ape și oricât aș fi chestionat cerul, acesta nu-mi răspundea decât sub forma caraghioasă a unor vălătuci alburii duși de vânt.

Căutam această dispariție cutele firii când ajungeam la țară. Nu venisem decât vreo două ceasuri de la Brașov, când, abia descins în bătătură, am fosttrimis la „maiorul” să aduc un sac de verdețuri. M-am pomenit acolo în mijlocul culturilor de legume, printre pomii fructiferi răzleți din grădină și, așezându-mă în iarba dintre straturi, am avut sentimentul protecției desăvârșite. Cine ar putea să mă găsească aici? Nimeni nu m-ar putea vedea, nici dacă ar trimite după mine toate armatele din lume.Dar, cu toată invizibilitatea mea, n-am dispărut ci sunt aici. Să nu fii pentru ceilalți dar să fii doar pentru tine și pentru natura asta copleșitor de prezentă când te retragi din lume; ce bucurie! Păcat că stările astea sunt fulgurante și nu se repetă chiar dacă decorul și scenariul revin.

Când refuzam să ies cu gâștele la plimbare, o făceam cu motiv. Acela al însemnătății vacanței pentru cel care vine la țară nu pentru munci agricole ci pentru joacă. Protestam cu măsură pentru că nu era de conceput să pierd prea mult timpul cu copilării. Mătușă-mea îmi bătea în geam de dimineață să ies odată să fac aia sau ailaltă:

„Păi scoală-te mă odată că noi crăpăm de treabă și tu dormi până la amiezi”!

Din când în când, cineva din curte trebuia să ducă vacile la păscut pe islazul comunal. Se asociau treizeci-patruzeci de gospodării vecine și turma era dusă la pășune, cu rândul, de câte doi membri ai asociației, din familii diferite. Nimerisem odată cu fata mică a familiei cu care făceam tandemul. M-a întrebat pe drum de ce aveam mantaua asta lungă și pălăria de postav în cap.

„De vreme. Pălăria ține umbră capului și mantaua e bună dacă plouă”.

„Păi cum să plouă, nenică, că anunțară la aparat căldură”?

Nu i-am spus că degeaba am protestat să nu mă încarce cu atâtea bulendre. Nici că nu m-am înțeles cu bătrânu la culoare. Erau amândouă negre și în soare aveau să mă încingă insuportabil.

„Astea e prostii”, replicase bătrânul. „Ia-le acolo să le ai cu tine, că nu știi”.

Îmi luasem, bineînțeles, și apă, că pe islaz nu se găsea niciun puț, bălțile secaseră și locul era departe de sat. Aveam un ulcior de pământ pe care, după numai câteva ore îl golisem, deși la sfârșit apa se încălzise complet. Ca să ne treacă timpul și să mai uităm de sete, am vorbit toată ziua. Am insistat să-mi povestească de Lile Nebunu, cum îl știa toată lumea. Ăsta se îmbrăca mereu la fel. Extremitățile erau cele maievidente. Pe cap avea o căciulă de astrahan maronie, neînfundată, care măsura cel puțin o jumătate de metru înălțime, iar în loc de pantaloni purta niște izmene flaușate din care ieșeau două labe veșnic descălțate și incredibil de dezgustătoare. Semnul lui distinctiv era tușitul des și permanent însoțit de o igneală ce se auzea de departe.

„Păzea”, striga lumea, „că trece Lile Nebunu”.

„Spune, Niculino, de ce face ăsta de fiecare dată așa”?

„Păi dacă e nebun”!.. răspundea sentențios Niculina.

Ne-a topit căldura și până seara am însetat grozav. Niculina era o slăbătură de fată care nu dădea semne de chin. Eu am rămas marcat de lipsa apei în arșița aia de care nu te puteai apăra. Câmpia se arăta nesfârșită și nu exista nici măcar un copac sub care să ne umbrim. Delirul acelei uscăciuni m-a făcut să-mi doresc moartea, cât eram de copil, dar îmi doream să mor doar după ostoirea completă a setei. Aveam impresia că dacă voi muri cu acea sete, o veșnicie întreagă ea mă va chinui.

Citește și De ieri, alaltăieri… (IV)

Gârla îmi oferea, afară de păstoritul ornitologic, cotidian în comparație cu cel lunar al șeptelului, deliciul evadării, mai ales în compania altora, fie că ne însoțeam la pescuit, fie că ne scăldam. Pentru baie mai mergem și le heleșteul din deal, dar preferam gârla, mai aproape și mai limpede.

Sub malul vecinului era o buturugă ale cărei rădăcini intrau în apă și dădeau peisajului un aspect înfiorător. Nu ne aventuram niciodată în prejma ei, de frica înecului încurcați în acele nervuri sau a întâlnirii cu vreo reptilă pe care ne-o imaginam avându-și acolo cuibul. Bătrâna, de pe vremea când primisem învoiala să ies neînsoțit din curte, proclamase locul ca nefrecventabil:

„Să nu cumva să te apropii de locul ăla. Acolo este Ion Chiriac și dacă te prinde, te trage la el și te mănâncă”.

Degeba încercam eu să capăt explicații suplimentare despre Ion Chiriac. Nu reușeam să-i construiesc portretul, pe baza unei descrieri atât de sumare. Asta până când, întâmplător, acasă, am văzut la televizor o arătare mustăcioasă, în alb scurt și cu racord în mână, pe care ai mei o numeau cu mândrie de concitadini.

„Țiriac mă, nu Chiriac”, am fost corectat. „Cine ți-a spus ție Chiriac”.

„Așa am auzit eu odată”, am mințit eu, ca să nu râdă ai mei și mai tare de mine.

Când n-a mai ținut figura cu Ion Chiriac, bătrâna mă atenționa să am grijă la apă să nu cad în vreun bent să mă înec. Nu era cazul de prudență susținută pentru că gârla nu avea, în general, astfel de gropi. Puținele existente ne erau cunoscute și ne feream de ele.

Satisfacția cea mai mare mi-o oferea pescuitul la gârlă. Apa era vie și mustea de făpturi acvatice pe care le urmăream cu asiduitate dintr-un impuls atavic moștenit, probabil, în secvențe recesive, de la înaintașii noștri vânători- culegători. Aveam undiță, dar pescuiam și la mână, la halău sau cu tifonul în rol de plasă. Capturile erau minore ca gabarit dar numeroase. Predominau „fâțele” cât degetele de la mână, reprezentate de cleni și murgoi. Mai pica câte-o mreană iar ca pradă onorabilă și aducătoare de satisfacție maximă, caracuda sau crapul la dimensiuni rezonabile în raport cu așteptările modeste ale puștimii. Când auzeam că la iazul din T., profesorul Ionescu s-a chinuit o oră să scoată un crap de aproape zece kile, imaginația mi-o lua razna, crezând că astfel de monștri sunt peste puterile unui pescar obișnuit.

Cu Guguț mă însoțeam când aveam amândoi timp de umblat de dimineața până seara. Mie mi se întâmpla rar, dar lui, care nu o avea decât pe maică-sa și țoalele de pe el, îi prisoseau orele pe care nu mai știa cu ce să le umple. Se întrețineau cu ce câștiga ea la Colectiv, și cu ce mai aducea el după vreo raită prin pogoanele oamenilor. Pescuitul era pentru unul ca mine o preocupare ce mă apropia de hedonism, pe când, pentru Guguț, eșecul unei partide îi periclita liniștea adusă de sațietate la crepuscul. Avea dexteritate când, intuind vreun banc de caracude, mă lăsa cu tifonul în vad și se arunca cu mâinile căuș pe sub vreun mal scorburos. Aproape de fiecare dată scotea câte-o bucată sănătoasă de albitură, a cărei mărime o ghiceam după coada ce lipăia în evantai, peste dosul palmelor sale. Temeritatea lui îmi dădea și mie curaj să scormonesc pe sub maluri, fără să-mi pese de reptilele ce mișunau printre ierburile de deasupra. Victoriile modeste ce-mi aparțineau, îl încurajau să își adauge la palmares și bietele mele capturi, pe care le subtiliza și le ascundea inclusiv în chiloți sau între fese. Când ne întâlneam cu cu câte-o femeie ce-și ducea copiii pe la vreo arie la cules, își etala prada în văzul lor, cu satisfacția excelenței.

„Ia uite maică, ce prind copiii oamenilor”!

După ce se îndepărtau, le maimuțărea cu glas îngânat:

”Ieaa uiteee, maicăă, ce prinde copiii oamenlooor”!!

În zilele de caniculă, umblam goi în susul și în josul gârlei. Ascundeam hainele pe mal și dezinvolți, ne lăsam mângâiați de adieri și unduiri, îmbrățișând succesiv aerul și apa, până când vreo cunoștință mai cu ghes, ne striga:

„Băăă…! Nu vă e rușine să umblați teleleu în curu gol. Te spui eu lu tact-o, ăla de ești de la oraș”.

Bineînțeles că n-aveam nicio jenă. Eram copii, fără pilozități, fără complexe, liberi de natura proprie, tulburentă, a maturilor,dar asumați de natura mamă în duhul ei primordial, edenic. Uitam de gâște, de miei, de perdaful ce mă aștepta la revenirea în gospodărie; uitam de timpul alcătuit din segmente programatice și dilatam clipa până când pălea lumina zilei și ne aduceam aminte că nu suntem singuri pe pământ.

Cândva, îmi luam porția de bucurie acolo.Din păcate, gârla a început să absoarbă cu timpul tot mai multe dejecții animale de la IAS-ul din amonte. La început, credeam că peștii, lesne prinși pentru că erau amețiți de toxine, vor fi buni în farfurie. A trebuit să aruncăm toată cratița cu prăjeli, datorită aromei pestilențiale de urină. Treptat, deversările vor fi tot mai dese și vor umple albia de miasme până când gârla va muri cu totul.

Bătrânii au murit, Lile a dispărut din memoria satului, Guguț s-a rătăcit prin arhipelagul penitenciar până a dispărut și el, iar gârla nu mai păstrează în curgerea ei decât luciul maroniu al unui lichid mort. Nici mini-geografia albiei nu mai este aceeași. Configurația malurilor este alta, neoferind decât prundișuri sterile din care nu mai răzbate nimic surprinzător. Încremenirea e totală și orizontul se deschide către realități de neimaginat în vremile de odinioară.