De ieri, alaltăieri… (IV)

Pe uliță cu Guguț, în drept cu casa unde „șade” Nicu „al lu’ Coșcodar”. Aveau, ca toți cei de pe acolo, un limbaj bolovănos. Era leorbăiala frustă a simplității nefandosite de impresii și aere cabotine. Vocabularul lor nu se ridica la semețiile arborescente ale pârgarilor flecari de bulevard. Lipsiți de locvacitatea acestora, pădureții practicau o elocvență lapidară.

„Bă, n-auzi? Ia dă-te-ncoa până la poartă.”

„Ce vrei bă, Guguț?.”

„Păi nu vii, bă, la pește?”

„Nu mă, că mă duc la moară. Îl găsiră pe Florică asară, la mat, cu Gheorghe al Ilinchii lu’ Minică și cu Ilie Mozolitu. A încărcat lumea sacii în căruță și ne ducem să măcinăm.”

„Păi bine bă, da’ fără tine nu macină moara?”

„Mă belește tata dacă nu vin.”

„Fir-aș al dracului, Nicule! Păi nu ziceai tu că te lasă în pace după ce termenați de cosit în al bisericii? N-ai fost și cu mă-ta la secere săptămâna trecută? Ați secerat tot mohoru’ dupe tarlaua lu’ Sandu și tot nu te lasă?”

„Viu după ce ne întoarcem. Mă ia ăl bătrân la omor dacă nu.”

„Dă bă și tu, încai, halăul ăla, că mămăligă avem noi.”

„Nu-l dau bă, n-auzi? Nu mi-l dă ăl bătrân nici mie, d-apăi să-l dau la altul!”

„Așa bă, să nu-l dai. Că ț-oi mai da eu ceva de la mine. Al dracu să fie ăla care te-o mai chema vreodată la pește.”

Eram martor absent la târguiala asta bicisnică. Nu se lega nimic din tot ce-și propuneau dinainte. Toate acțiunile recreative se desfășurau în afara oricăror planificări.

Citește și De ieri, alaltăieri… (III)

Trăiam în lumi diferite. Guguț venise cu maică-sa de prin Oltenia și, cu toate că, dincolo și dincoace de Olt, se vorbea în același grai, nu fusese asimilat de localnici. Aceștia îi aminteau la nesfârșit proveniența recent debordată în lunca Teleormanului.

„Unde ți-ai lăsat opinca, bă? Ai venit desculț pe miriște și v-au dat ăia de la sfat, și ție și mă-tii, casă?”

Ambii își duceau traiul într-o locuință aparent impunătoare, lângă matul unde trăgea la țoi până-n noapte elita etilică a satului. Neelectrificați, serile ardeau gazul în lampa de perete până când, sleiți de amarul traiului debilitat, pufăiau letargic, fiecare pe câte o rogojină de pe patul propriu, în chingile somnului lor canonit. Cu tatăl în pușcărie, Guguț nu va avea o soartă mai bună. Până să-l urmeze, pribegea de dimineața până seara pe coclaurii satului sau pe gârlă la prins pește cu mîna. Mințea cu o dezinvoltură uimitoare, ilustrând fantasme de necrezut până și pentru cele mai nevolnice minți.

„Anu trecut la școală, până să viu ici la voi, le-am tras-o ălora dintr-a opta. Păi ce credea ei, că stă de vorbă cu mocofani? La fotbal, nu trecea unu de noi. Îi băteam de se căca pe ei!”

„Care erau ăia cu tine, că tot vorbești cu «noi»?”

„Eram patru de toți și avea frică de noi și profesorii.”

„Nu cred. Cum să le fie profesorilor frică de niște elevi dintr-a cincea. La noi în școală, nu ne punem nici măcar cu colegii mai mari cu un an.”

„Băăăă, păi voi orășenii sunteți proști, bă. Vine mămica și vă duce la școală, vine tăticu și vă ia de la școală! Eu cu ăilalți trei le-am futut pe cele mai bune fete dintr-a opta. A venit ele cu noi la veceul din școală și le-am futut acolo. Cine să se pună cu noi bă, că ne știa toți și fetele ne iubea. Da’ nu ți-am spus-o p-aia cu trenul. Eram cu mai mulți pe pod peste Olt și dam la pește d-acolo de sus. Și cum stam noi și așteptam să tragă la plută, vine trenu’. S-a dat dracu, Guguțe, îmi spusei, acu e acu. Pe unu l-a tăiat, bucăți l-a făcut, altuia i-a tăiat degetili de la picioare. Mie mi-a dat locomotiva cu tamponu’ una în cur de m-a aruncat în Olt. Când am ieșit la mal, am luat undița și când s-o scot din apă, un crap de zece kile în cârlig. Am înfășurat nailonu’ pe mână să nu se rupă bățul și l-am tras afară. S-a zbătut al dracu până i-am dat cu o piatră în cap de l-am omorât. Sau nici p-aia cu directoru’ la cinematograf în Slatina nu ți-am spus-o? Ședeam în primu rând de scaune, că se dedea toți la o parte când ne vedea că venim, și erea și alea dintr-a opta cu noi. Când se stingea lumina, le băgam deștili în chiloți și le scormoneam acolo până le lua dracii de schelălăiau ca cățelili. A oprit ăia filmu’ și a venit directoru să ne dea afară. Ne-am sculat și când i-am dat niște pumni în burtă, l-am trimes până la aparat în spate.”

Auzeam fără să ascult. Mă întrebam cum poate fi cineva atât de naiv și, în același timp, atât de încrezut, încât să debiteze astfel de prostii, închipuindu-și că poate fi crezut? Nu aveam cum să știu pe atunci că imaginația infantilă nedirecționată educațional și patologia mintală netemporizată clinic, converg către abis.

Cum să disociezi, chiar copil fiind, teribilismul erotic închipuit, de scandalul cu urmări radicale pentru delicvenți? Cum să crezi că poți continua pescuitul, în timp ce prietenii tăi zac hăcuiți pe șinele de cale ferată? Ce gogomănie mai e și asta că un oraș întreg se teme de o haită de mucoși?

Mi-am dat seama că Guguț nu văzuse niciodată o sală de cinematograf urban. Acolo, proiectoarele se aflau într-o cameră specială de unde își difuzau alternativ, fascicolele prin câteva nișe înguste. Procesul se desfășura în spatele zidului care despărțea sala de spectacol de încăperea tehnică unde nu aveau acces decât angajații locului. La țară, în vacanțe, mergeam în câte-o seară la film, în sala căminului cultural, unde cele mai dorite locuri, în lipsa amfiteatrului, erau cele din primul rând. Nici ecranul nu era foarte mare, așa încât, din față vedeai totul mai în detaliu, fără să-ți fie teamă că în loc de film, vei privi capetele celor din față. Erau enervante întreruperile datorate schimbului de role. Se aprindeau luminile în șuierăturile spectatorilor treziți din reverie, iar operatorul făcea înlocuirea în văzul general, pentru că proiectorul se afla după ultimul rând de scaune.

Cât despre cele ale precocității erotice, nu eram prea în clar cu posibilitatea, chiar și închipuită, a acestor acte. În ciclul primar, la școala de cartier, mă nimerisem coleg de bancă cu Carmen F. Avea o fire iute, era fâșneață și îmi plăcea compania ei. Nu avea inhibiții și comunicam susținut pe orice subiect care ne interesa. Eu eram, în general, foarte retractil, dar în preajma ei deveneam dezinvolt.

Nu știu dacă ajunseserăm deja în clasa a patra, dar am surprins-o într-o pauză, mâzgălind pe o foaie dublă de caiet, câteva contururi care mi-au atras atenția. Se iveau acolo, în desenul ei naiv, anatomii umane inferioare, în ipostaze individuale sau în tandem eterogen. Nu eram naiv, știam ce intenționa să transpună pe cele patru fețe ale hârtiei, dar eram uimit de hărnicia înverșunată cu care desena. Am început să comentăm împreună cam ce reprezenta fiecare scenă. În concluzie, am spus lucrurilor pe nume, și anume că, fetele au între picioare un șanț cu o pâlnie mai adâncă la mijloc iar băieții au un cârnat cu o mămăligă dedesubt. Concluziile i-au aparținut în întregime și eu am aderat afirmativ la ele, fără să mai complic lucrurile și să o lămuresc că de fapt mămăliga nu e mămăligă, ci acolo se găsesc două ouă adunate într-un săculeț.

Au trecut anii și, pe terenul de instrucție al cazărmii unde fusesem încorporat, în timpul unei pauze, tolănit pe iarbă, i-am auzit numele rostit de unul dintre veteranii de ciclul doi. Discuția se învârtea în jurul escapadelor amoroase de ocazie ale soldaților „stătuți” de prea multă vreme, prinși în obligațiile serviciului militar. Băieții se binedispuneau, vorbind pe seama ei. Era demult o celebritate printre amatorii sexului de ocazie și, când aminteau de ea, toți se amuzau, subînțelegând de-aici lista foarte diversă a aptitudinilor ei profesioniste.

Eu i-am surprins și o altă latură. Răsfoia un manual în căutarea lecției de zi și, la un moment dat, cartea a rămas deschisă în locul în care, printre pagini, a dat de o icoană plastifiată, a cărei frumusețe am găsit-o irezistibilă. O Fecioară încoronată, cu Pruncul în brațe, pe un fundal auriu, de o mărime generoasă. Am insistat să mi-o dea și a cedat repede, din dorința de a-mi fi pe plac. I-am promis un dar, un altceva, un schimb care să compenseze firesc gestul ei atât de bun. Nu m-am ținut niciodată de cuvânt și repetatele ei trimiteri la făgăduința mea uitată – „vezi, tu încă nu mi-ai adus ce mi-ai promis” – au rămas fără răspuns.

O păstrez în amintire nu ca pe cea care și-a intitulat paginile perverse „Revista futăcioșilor” și care a trecut la acțiune din minorat, ci ca pe colega de bancă ce m-a ajutat să-mi depășesc în bună măsură timiditatea excesivă și ca pe cineva care, dincolo de obscuritățile firii ei, a avut întotdeauna mai mult de oferit decât de luat.

Nu știu cum în anul ăla m-am alipit mai mult de Guguț și de Nicu. Aveam alți prieteni de vacanță, mai în vecinătate, dar atunci am făcut echipă cu ei. Guguț, vagabondul mitoman, care, pe urmele lui taică-său, mai târziu va lua drumul pușcăriei, și Nicu al lui Coșcodar, care se făgăduia de fiecare dată a fi însoțitorul nostru, fără a se ține de cuvânt, motivând, pe bună dreptate, obligațiile gospodărești la care lua parte cu ai săi. Când scăpa de îndatoriri, era trup și suflet de partea lui Guguț, care avea o înrâurire asupra lui de neînțeles. Deși mai puternic decât olteanul, când ne luam la trântă, evita să se măsoare cu el: „Nu mă lupt cu tine, bă, Guguțe că tu mă pui”. Și așa se și întâmpla, spre uimirea mea. Pentru că eu îl trânteam cu destulă ușurință pe Guguț, dar când mă prindeam cu Nicu, mă trezeam la pământ într-o clipită. Guguț mințea că se lăsa trântit de mine intenționat ca să nu cumva să mă rănească, eu, orășean anemic (chiar eram anemic pe vremea aia, luam ceva prafuri aduse de ai mei de la Brașov), fiind în pericolde a-mi rupe ceva în cădere.

Eram dincolo de porumbiște, în pădurea de stejar pitic și vorbeam de case, de blocuri, de oraș. Ăștia de la țară aveau o fascinație pentru blocurile de la oraș pe care le vedeau ca exponenți ai modernizării. O auzeam pe țața Leana din vecini: „Să-i pupați tălpili lu’ Ceaușăscu, ăștia de la oraș, că v-a făcut blocuri să stați. Nu le-a făcut pentru el, le-a făcut pentru voi”. Guguț și Nicu vorbeau de cât de înalte sunt blocurile. Îmi venea să râd de ei, când îi auzeam comparându-le cu copacii sfrijiți ai pădurii.

„Sunt mai înalți de câteva ori decât copacii ăștia.”

„Deh, or fi încă o dată cât ăștia” spunea Nicu.

„Sunt de zece ori mai înalți. Eu locuiesc la etajul zece și știu ce spun.”

„Nu te cred. Păi ce, pui zece case una peste alta? Se deșartă zidurile și se surpă. N-are cum.”

În anul următor, credeam că Nicu se mai deșteptase, depășindu-și scepticismul cu privire la potența ascensională a edificiilor citadine. Fusese în tabără la Budila, iar într-una din zile vizitase Brașovul împreună cu tot colectivul. Relaxat că, în sfârșit, se dumirise cu proprii lui ochi de adevărul spuselor mele, l-am acostat cu suficiență:

„Na, ai văzut și tu Brașovul.Ți-a plăcut, nu?”

„Cum să-mi placă la Brașov? Nu mi-a plăcut deloc. N-am văzut acolo decât case cu porți de lemn.”

Ce mai puteai zice după o asemenea replică? Probabil au trecut prin Șchei. Ei se așteptau să vadă bulevarde și blocuri, uzine și fabrici, autobuze și troleibuze, magazine universale pe mai multe etaje și macarale, în general tot ce le oferise propaganda școlară în materie de socialism și avânt revoluționar.

La țară, oamenii se întreceau pe rupte în a-și înlocui gardurile de uluci cu unele de ciment ornat cu motive meschine, și porțile cu altele metalice de prost gust. Dispăreau costumele populare, horele din poiană, duminica omagială, dacă nu religios, măcar cu trimitere la demnitatea umană care nu se poate regăsi doar în roboteală. Dispăreau căruțele cu roți de lemn, puțurile cu cumpănă, casele cu țiglă pe acoperiș. Erau tot mai dese aparițiile fără identitate vestimentară, nunțile și cumetriile desfășurate după scenarii etnografice insolite, clădirile acoperite cu tablă zincată, mâncată timpuriu de rugină. Iar, în consonanță cu peisajul, gura lumii care atunci când se căsca, arunca cu legiuni de draci, dezvelind o dantură în viplă, preluată parcă dela niscai hoarde ițite din smârcurile cine știe cărei mlaștini asiatice.

„Ia zi, bă, și ăstuia, ce-ți zise mă-ta mare când plecași în tabără?” îi dete ghes Guguț lui Nicu.

„E, ce zise. Nu zise nimic”.

„Cum nimic, bă? I-auzi, bă, ce-i zise: «Bă, când pleci la drum lung, să fi pișat, să fi căcat, să nu te-apuce vreo nevoie p-acolo, să ne faci de râs»!”

Sursă imagine aici