Când mergeam cu trenul la rudele de la Făgăraș, eu, frate-meu și tata eram pregătiți să aprindem lanternele. Mama respira tot mai precipitat și noi așteptam cu lanternele în mână, ca niște pistolari gata să tragă. Când trenul se scufunda brusc în beznă, un suspin scurt și ascuțit scăpa din pieptul ei, de parcă o pasăre mică ar fi țâșnit dintr-o colivie.
Ultima oară ne-am dus la Făgăraș pentru o nuntă, dar mama a suferit atât de tare în tunel, încât n-a mai avut chef, dacă avusese vreodată, să stea înghesuită la o masă o noapte întreagă. Cum nu ne-a întâmpinat nimeni la gară, s-a arătat foarte jignită și a decis pe loc că „nu suntem proștii nimănui”, cerându-i apoi tatălui meu sa găsească un hotel.
„Lasă, cu banii pe care i-am fi dat la nuntă ne facem o mică vacanță”, a mai zis, dar se vedea că abia așteptase un motiv ca să scape.
Nu fusesem niciodată în excursie, asta dacă nu punem la socoteală vacanțele petrecute la bunici. Părinții noștri erau foarte săraci și ne promiteau în fiecare an că vom merge la mare, dar nu reușeam niciodată.
Strânseseră cu mari sacrificii banii pentru darul de nuntă și pentru tren. Vom plăti cât e de plătit, chit că pe urmă vom mânca numai scovergi, și-au spus. Nu voiau să le dea satisfacție celorlalți neducându-se, deși știau foarte bine că erau cei mai amărâți din neam, că vor fi cel mai prost îmbrăcați și că suma de bani pe care o vor oferi va fi modestă. Măcar nu se va striga darul, și-au mai spus. Rudele lor cu siguranță nu ar fi procedat ca pleava, așa că nu ar fi fost nevoiți să suporte privirile batjocoritoare ale celor din jur.
Citește și „Stații” de Ramona Gabăr (fragment)
Perspectiva care tocmai se deschidea în fața noastră, pe mine și pe fratele meu ne entuziasma. Tata însă ar fi vrut să meargă la nuntă, să bea cât poftește, să mănânce, să vorbească cu lumea, să danseze…
„Ne cazăm, apoi ne ducem la un restaurant”, a spus mama.
Vorbele îi erau destinate mai ales lui. Spera ca ideea cu restaurantul să-l mai îmbuneze.
„Așteptați aici – a zis el, indicând o bancă liberă –, mă întorc imediat.”
A revenit după nici cinci minute. Găsise un hotel chiar lângă gară.
Ne-am luat bagajele și-am plecat.
De cum am pășit înăuntru, am fost impresionați de moliciunea covorului vișiniu care ducea spre recepție. Ni se părea că pluteam, că deveniserăm imponderabili.
Ajunși la recepție, tata nu știa ce sa facă cu mâinile, cum să le țină, unde să le pună. Vârful nostru de lance era însă mama și o priveam toți trei cu admirație.
„Dorim o cameră cu două paturi”, a zis.
Bărbatul de dincolo de biroul pe care erau înșirate câteva pliante turistice, a privit-o zâmbind fals și, crezând că ne va face să ne retragem cu coada între picioare, i-a spus:
„Desigur, doamnă. Costă 180 de lei pe noapte. Cât doriți să rămâneți?”
Niciodată n-am văzut-o mai mândră ca în clipa aceea:
„Trei nopți. Dar cine știe, dacă vom fi mulțumiți de condiții poate că vom sta mai mult.”
Aerul de superioritate a dispărut subit de pe chipul ipochimenului.
„Vă rog să-mi dați buletinul”, i-a spus mamei, dar fără a mai îndrăzni s-o privească. Știa că ochii ei i-ar fi arătat o dată în plus că fusese învins.
Deși era o cameră de hotel obișnuită, ni s-a părut de-a dreptul luxoasă. Era însă prima în care intram.
Ne-am tolănit în cele două paturi și ne-am bătut pe baia care avea nu un simplu duș, ci o cadă rozalie și încăpătoare. În plus, avea și bideu, nu doar veceu, ceea ce ni s-a părut de-a dreptul decadent. Acasă ne spălam în bucătărie, la lighean sau într-o copaie de plastic, iar veceul era în spatele casei, într-o cabină de ciment, neîncălzită și luminată de un bec chior. Casa noastră tip vagon era tare sărăcăcioasă, cu doar două ferestre, atât de mică, încât nu știu cum de puteam trăi acolo.
După ce ne-am spălat, ne-am întins din nou în paturile cu cearșafuri și perne albe ca laptele. Am stat așa vreme îndelungată, vorbind, glumind, nimeni nu se mai gândea la restaurant, cred că nici măcar tata. Era atât de bine acolo și eram fericiți.
Frate-meu a pornit apoi televizorul care era cocoțat pe perete și ne-am uitat la un film cu Piedone. Mama a scos dintr-o geantă niște sendvișuri și o sticlă cu apă. Pahare aveam pe o măsuță, în fața unei oglinzi înguste și înalte. Piedone ne-a făcut să râdem ca nebunii, apoi, obosiți după drum și după atâtea emoții, am adormit în paturile alea grozave, care nu-ți înfigeau, precum cele de-acasă, arcurile în coaste.
Abia spre seară ne-am hotărât să ieșim. Ne-am îmbrăcat cu hainele bune, cele pregătite pentru nuntă, și am plecat. Am luat un autobuz care trecea și prin centru. Luminile se aprindeau și totul devenea cu atât mai plăcut. Tata și-a pus brațul pe după umerii goi și frumoși ai mamei. Încerca să se poarte natural, dar trupul său nu făcea decât să execute mimetic niște gesturi care-i erau străine, totul în postura și-n mișcările sale exprima o înduioșătoare rigiditate. Mama înțelegea că, în felul său stângaci, încerca să-i transmită ceva important.
Fragment din volumul „Dumnezeu e la un bloc distanță”, Casa de pariuri literare, 2021
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu