La ultima oră am citit „Fefeleaga”. Doamna a întârziat și ne-a găsit pe toți grămadă pe caietul Săndinei, ne-a zis să trecem la locurile noastre și să deschidem cărțile. Doamna e mai frumoasă seara decât pe la prânz. I se schimbă fața, ochii par mai mari și mai strălucitori. Avea o rochie neagră cu verde, cercei și niște mărgele cu aceleași culori. E mai înaltă și mai puternică decât noi. Deși nu este rea, băieții se tem de ea și toată lumea este atentă la ore. Începuse să se-nsereze, dar vedeam să citim. Intra destulă lumină pe ferestrele mari. Mai bine era de cei din rândul de lângă ele, eu stau pe rândul de lângă ușă, în prima bancă. Doamna ne-a întrebat dacă vrem să aprindă lumina, dar noi am zis că nu, vedem să citim. Am început eu, dar la un moment dat îmi tremura vocea și a pus-o pe Aneta, apoi pe doi băieți și, la sfârșit, pe Săndina.
Fefeleaga este o femeie foarte săracă și văduvă, cu cinci copii. Cară pietre de pe munte cu un cal, Bator, și le vinde în sat, ca să cumpere mâncare pentru copiii ei bolnavi, care mor pe rând, când împlinesc cincisprezece ani. Nu știu ce boală au, scrie doar că, de când sunt mici, le curge făină de pe față. Fefeleaga merge în fiecare zi, an de an, cu calul ei, bătrân și slab, Bator, și pune pietre în niște coșuri de pe spinarea calului și le duce la oameni, în sat. Și până la urmă mor toți copiii și Fefeleaga vinde calul ca să-i cumpere ultimului mort, o fetiță, sicriu vopsit, cunună și giulgiuri albe.
Citește și Ave
Citim destul de bine, dar unii se mai încurcă la unele cuvinte și nu înțeleg chiar tot. Doamna ne-a întrebat de ce cumpără oamenii pietre, ce să facă cu ele? Și noi am zis că poate își construiesc case și ea a zis că nu este vorba de asta, să căutăm un fragment din prima pagină ca să vedem explicația. L-am găsit, oamenii scoteau aur din pietrele alea, și un băiat a zis că el n-a mai auzit așa ceva, cum să scoți aur din pietre și Doamna i-a spus că sunt niște pământuri speciale, unde e aur și oamenii sapă acolo galerii, ca la minele de cărbune și-atunci băiatul a-ntrebat de ce nu scoate Fefeleaga aur din pietrele ei și le duce la alții și Doamna a zis că nu poți să scoți oricum, e nevoie de o instalație și Fefeleaga n-avea. Apoi ne-a pus să rezumăm textul și-a întrebat cine vrea. Eu nu mă simțeam prea bine, fiindcă m-a cam apucat plânsul la sfârșit și uitasem batista acasă, îmi curgea nasul și nu știam cu ce să mă șterg și i-am făcut semn cu cotul Săndinei să-mi dea batista ei, dar nici ea nu avea. A rupt o foaie din caiet și-a frecat-o ca să fie mai moale și, până la urmă, mi-am suflat nasul în ea și-atunci Doamna s-a uita la mine și n-a zis nimic, dar un băiat, Victor, a zis, a răcit, Doamna, a alergat pe-afară, în pauză, și-a început să râdă. Și Doamna a zâmbit și n-a zis nimic, apoi l-a pus pe Victor să rezume el.
– ….
– Hai, spune ce-ai înțeles tu.
– Am înțeles că Fefeleaga…
– Ei?
– Fefeleaga avea un cal.
– Cum îl chema?
– Bator.
– Și unde se ducea în fiecare zi cu calul?
– Să adune pietre și să le vândă.
– Și mai departe?
– Mai departe… îi zicea calului „Ghii, măi Batore, ghii, măi dragă”!
Toată clasa a început să râdă, a râs și Doamna și ne-a întrebat dacă noi ne-am putea împrieteni cu un cal și Petre a zis că noi știm un măgar care paște pe marne, da’ nu e de la ceape, e al lui Năstase și al Dariei și când îl pune Năstase la căruț îi trage una cu biciul și-i zice „Dii”, nu „Ghii” și-apoi înjură. Doamna a zis că nu e civilizat să lovești animalele și nici să înjuri, da’ poate că nu-l înjură serios, doar așa, în glumă, dar noi n-ar trebui să-njurăm, că numai oamenii primitivi înjură când ies în lume. Și eu mă gândeam la măgarul Dariei, era tot ciolănos ca Bator și cam greu de cap, poate și Daria vorbea cu el, dar acum nu mai era acasă, scăpase din incendiu, că apucase Năstase să-l scoată din grajd și-l dusese la stână, poate acolo îl întreabă ce gândește el despre lume, dar nu cred, nu pare prea deștept. Și am rămas cu gura căscată când am citit despre câte drumuri au făcut Bator și Fefeleaga: „Și ce drumuri făcute, maica mea, Doamne, că, dacă le-ar pune în șir drept, ar fi ajuns la marginea lumii!” Ar fi putu să ajungă aici, pe marne, și eu le-aș fi făcut cunoștință cu măgarul Dariei. Ar trebui să-i punem un nume. I-am fi dus să vadă gârla și să vadă cum stăm noi cu un picior deasupra apei și altul pe mal și le-am fi zis să stea și ei, dar nu cred că ar fi vrut, fiindcă la ei nu prea e apă, sunt doar pietre, praf și drumuri, poate că ei stau așa, cu un picior în aer, deasupra vreunei prăpăstii.
– Acasă la noi putem să înjurăm? a întrebat Petre.
– Sigur, a spus Doamna. Cu condiția să nu vă audă nimeni.
– Ne-aude Doamne-Doamne, a zis Aneta.
– Nu se supără, dacă e o glumă.
– A, deci să nu înjurăm serios. Așa mai zic și eu.
– Păi credeai că eu vă-nvăț să-njurați?
– Nu, da’… n-am înțeles.
– Acum ai înțeles?
– Da.
– Victore, ne spui până se termină ora ce se-ntâmplă cu Fefelega și cu Bator?
– Păi…
– Îi omoară cineva?
– Nu.
– Găsesc o comoară?
– Nu.
– Care știe?
Eu știam, dar chiar nu aveam chef să răspund. Atunci a ridicat Petre mâna, eu știu, Doamna, puneți-mă pe mine.
– Ei?
– Le mor copiii.
Doamna a stat și s-a uita la el admirativ, ca și cum acum își dădea seama cât era el de deștept. Pe mine începea să mă umfle râsul, era liniște și Doamna se tot uita la Petre.
– Aha. Deci Fefeleaga și Bator aveau niște copii…
Și-atunci toată clasa a izbucnit în râs, Săndina se ținea cu mâinile de burtă și râdea, mi-a șoptit la ureche, da, aveau niște copii cu copite de cal și a mai rupt două foi din caiet și le-a frecat în mâini, una pentru ea, una pentru mine și-am putut, în sfârșit, să-mi suflu nasul ca lumea și să respir și eu, fiindcă toată clasa râdea, râdea și Doamna și nu s-au liniștit decât când a sunat.
Fragment din romanul „La marginea lumii” de Dumitrița Stoica, Editura Cartea Românească, 2018
Scrie un comentariu