Descrescător

A trecut iarna fără niciun pic de zăpadă. În unele zile a fulguit un minut-două, atât s-a putut. A întins mâna în aer să-i cadă pe ea vreun fulg anemic, să-i simtă răcoarea pe pielea aspră, uscată. Nu s-a așezat niciunul. Pluteau ca niște puncte albe, imponderabile. Alungați de vânt. Trebuie să meargă la bancomatul din centru, să scoată niște bani. Nu reușește să țină minte pinul. A stat de câteva ori în fața aparatului cu mintea goală și s-a uitat înăuntru prin geamul fumuriu la funcționarii din bancă, în așteptarea unei minuni. Ar putea să-l noteze pe o hârtie sau în telefon, dar dacă uită și de hârtie, și de telefon? Singura soluție înțeleaptă este să facă exerciții de memorie. E atât de simplu! Două cifre, una lângă alta și a treia repetată. Suma primelor două cifre este egală cu a treia. 3477. Scrisoarea unde fusese lipit cardul zăcea la vedere pe birou lângă o oglindă rotundă cu picior din lemn.

Nu-i de mirare că i se întâmplă tocmai ei așa ceva. Îi scapă lucrurile din mână. Nu de azi, de ieri, dintotdeauna. Pahare, farfurii, căni, cești de cafea. Niciun set nu mai e întreg. Le sparge, le pierde. Inele, brățări, parfumuri, oameni. Într-o zi, a plecat în oraș încălțată cu câte-o cizmă din perechi diferite. Aveau cam aceeași formă și culoare. E obișnuită cu năuceala asta, are farmecul ei, dar a apărut ceva nou, incredibil: i se șterg amprentele digitale! A observat când a încercat să facă niște fotografii cu telefonul. Apăsa butonul de la cameră degeaba. Apoi n-a mai putut să meargă cu liftul. O ia pe scări de-atunci. Nici măcar anotimpurile nu mai sunt ce-au fost. Acum e pandemie, mâine va fi război. Sau poate nu va mai fi nici una, nici alta. Doar o continuă iarnă cu soare. La fereastră, în zilele frumoase vin porumbei. Le pune semințe într-o farfurioară. Câte unul stă acolo, nu zboară, când se apropie de el și-o privește cu un ochi galben-roșcat. Ciudată impresie că timpul trece în goană stând pe loc. Cu cât e mai aproape neantul, cu atât se comprimă mai mult. Merge spre centru, atentă să păstreze distanța de ceilalți, destui sunt fără mască, în ciuda riscului mare de contaminare, și peste o clipă, dacă nu cumva s-a întors deja, va fi acasă, întrebându-se cum de a ratat din nou. N-a reușit să scoată niciun ban, deși a încercat același număr de câteva ori. Două cifre la rând, a treia repetată. Suma primelor două cifre este egală cu a treia. Unde a greșit? Banca era închisă, e duminică. S-a uitat pe geam așteptând un răspuns de la scaunele negre din piele.

Se-așează la birou și se uită în oglindă fără ochelari. Are o frumusețe aristocratică: frunte înaltă, ochi mari, albaștri, nasul cam mare, buze mai degrabă subțiri decât pline. Lumina ochilor e atât de puternică încât fața trece în umbră. E tânără, încă tânără. Nu se văd ridurile, petele, cutele de amărăciune din jurul gurii. Aseară la Eurovision a votat pentru un tip de care s-ar fi îndrăgostit altădată: se legăna molcom, oriental, ca-ntr-un harem de băieți. O apucă brusc râsul, da, asta trebuie să fie, e singura explicație posibilă. Un lapsus freudian cât o amprentă digitală perpetuă: descrescător, da, descrescător… 4377. Se strecurase o greșeală care intra în firea lucrurilor, în ordinea lor irațională, subtilă, insuportabilă. Și o repetase de fiecare dată, credea că are probleme de memorie… De s-ar putea întoarce, măcar o zi… Să înoate prin zăpadă de dimineață până seara. Credea că totul va fi mereu așa, amețitor de alb și de răcoros, de o limpezime de care n-au parte decât zeii.