Scrisoare restantă

Literomania vă propune o nouă rubrică de recuperări, „Sticla de lampă”, dedicată lui Alexandru Vlad (1950-2015). Veți putea citi, în această rubrică, câteva articole ale scriitorului Alexandru Vlad apărute prin diverse publicații înainte de 1989, dar și după, articole strânse apoi într-un volumaș, acum greu de găsit, numit „Sticla de lampă” și apărut în 2002, la Editura Grinta.

Scrisoare restantă

De câte ori mi se cere să scriu despre Nicu Steinhardt, şi s-a întâmplat de câteva ori în ultima vreme, mă aşez la masa de scris doar ca să înfrâng un sentiment paradoxal: cum adică să scriu despre el? Nu ar fi oare mai simplu şi mai decent să-i scriu lui însuşi o scrisoare? Sunt convins, după cum l-am cunoscut, că-i făcea plăcere ca în liniştea şi ocupațiile lui rituale să fie deranjat din când în când de o misivă ironică și săltăreață, care să-l facă să surâdă în ceasul pe care și l-a rezervat, după sfârşitul trebilor religioase, lecturării scrisorilor sosite de pe celălalt tărâm, adică din lumea laică și frivolă. Pentru că iubea o anume „frivolitate”, ceva mai înaltă şi mai spirituală, ca o gimnastică de dimineață pentru inteligență.

Dar oare nu i-am rămas cumva dator cu un răspuns la una din frugalele lui „cărți poştale” prin care cerea o publicație ce nu i-a sosit, ori un bilet de autobuz spre Beclean, ori furculițe, biscuiți şi cărți pentru un nou sejur spitalicesc? Sau nu cumva am fost destul de neatent ca să omit a-i mulțumi pentru felicitările de sărbători, în care nu uita să treacă şi numele copiilor, oricât de mici?

Și atunci, copleşit de sentimentul că trăieşte, îmi promit să-i scriu neîntârziat şi mă gândesc ce pretext să găsesc pentru o scrisoare cât mai şugubeață, din acelea care aveau un efect atât de tonic asupra lui încât păreau că-l învie ca pe Lazăr, că-i alungă oboseala şi chiar acel presentiment ce părea să copleşească tot mai des în ultima vreme: că nu va mai apuca acea mare schimbare a societății noastre cu care îi era datoare și lui viața, după închisori și sacrificii. Aceasta a fost povara lui cea mai grea, după ce îşi iertase delatorii și torționarii, după ce părăsise o lume de prieteni şi ilustre înrudiri, după ce se supusese cu linişte interioară severităților monahale. Să mai vadă o dată că renaşte bucuria de a trăi a unui popor pe care-l iubise mult şi discret, căruia îi cunoştea şi aprecia calitățile, căruia i s-a integrat până la a pătrunde în cordul credinței lui, chiar dacă pentru asta a trebuit să părăsească glasul sângelui pentru a-l găsi pe acela al unei împliniri prin chemare.

Și de unde acest sentiment că trebuie să-i scriu și că-i sunt dator cu o scrisoare, că trăieşte, când eu însumi am purtat o coroană de flori spre acel mic cimitir îngrădit de la porțile mănăstirii, pe care mi-l arătase odată spunându-mi: „Aici vreau să fiu îngropat. Am şi plătit!”. Apoi, arătându-mi crucea modestă a mormântului cu care urma să fie vecin, mai adăugase: „Aici e îngropat un frate călugăr, însemnat cu un defect fizic, a fost cocoşat, dar cu un suflet mare şi sănătos. A trăit 94 de ani. Frumoasă vârstă”. Ultimele cuvinte trădau, fără voia lui, o invidie admirativă. O invidie pe care o arunca viitorului, pe care și-o permitea în afara porților mănăstirii, în preajma mormântului desemnat şi achitat, şi în fața unui martor ocazional şi atât de tânăr, pe care iubirile prost finalizate îl stânjeneau ca o zestre inadecvată în sacra incintă.

Și dacă simt nevoia să-i scriu înseamnă că îmi era mai necesar viu, eremit prietenos şi vesel în intimitate,amator de romane polițiste bune şi poezie tânără, de anturaj spiritual şi dezinhibat, ca unice forme ale libertății pe care şi le mai permitea. Îmi era mai necesar viu, motiv pentru care stau de câteva luni cu „Jurnalul fericirii” pe masă, deschizându-l adesea, dar fără să am curajul să-l citesc „definitiv”. Dacă e adevărat că fiecare are nevoie de un model, precum a fost Noica pentru Şcoala de laPăltiniş, atunci e bine ca modelul să fie viu şi nu scolastic. Nicu Steinhardt se revoltase împotriva „catarilor” pentru că de pe înălțimile spiritului şi culturii el privea invers decât aceştia spre viață, spre mine, spre noi – încurajându-ne să fim în modul cel mai superior aşa cum suntem.