Mittelstadt Nr. 155

Acei minunați ani (XIV)

În curtea dintre cele două blocuri era linişte. La ea în bucătărie, mama Margasoiului îşi lipea obrazul de cuptorul aragazului. Se aşezase pe scăunel. O durea măseaua de minte. În cuptor se coceau două mere învelite în aluat. Margasoiului îi plăceau merele coapte. Mama Margasoiului nu plângea niciodată. Acuma avea lacrimi în ochi de durere.

În camera lui, întins pe dormeză, la lumina becului chior, Margasoiu citea „Discursul domnului Lobel Adolf”. În gură avea salivă pofticioasă de mere coapte învelite în aluat bine rumenit.

 

Lobel Adolf  îşi construise cârciuma la marginea oraşului. Lucrase în Baden lângă Viena ca cişlic. O întâlnise pe Frida Kalman la o petrecere de cartier. Într-o cârciumă, peste apa de lângă Casino. Sâmbăta şi duminica veneau acolo tinerii şi tinerele în căutarea perechii.

„Ochii ei căprui emanau pasiune şi hotărâre. Părul ei moale şi mătăsos îmi gâdila gâtul. Dansam. M-am lepădat de nevoia altei femei. Mi-am câştigat dreptul de a fi alintat”, îi spunea domnul Lobel Adolf Margasoiului.

În camera fostei cârciumi „La Varicea” mai era şi minerul Şotinga Ioan Dănuţ, un slăbănog care venea să bea câte o şliboviţă de munte fără bani. Zicea: „Lobel, suntem într-o stare de criză. Lumea nu ştie nimic. Poate-s prea mulţi oameni.”

Şotinga vorbea pe îndelete.

„Dacă tot ai răscolit căcatul, măcar împrăştie-l de tot că şi aşa pute”, zicea domnul Lobel Adolf.

„Nu-mi plac femeile masive, domnule. Am acasă blonda mea cu ochii verzi. Mă doare-n cur de restul muierilor, Lobel”, zicea minerul Şotinga Ioan Dănuţ.

„Nu-mi cere cadouri, Frida. N-o să-ţi dau niciodată nimic. Aşa i-am spus şi am cucerit-o şi am adus-o în oraş, domnule”, zicea Lobel Adolf.

 

Terasa, cârciuma, la etaj dormitorul şi camera specială. I se spunea „La Varicea” din cauza umflăturilor vineţii ce-i crescuseră Fridei pe picioare. „Stau prea mult la barul ăsta din cărămidă, Lobel”, zicea Frida. La vremea aceea fostul cişlic din Baden făcea şi comerţ cu cereale.

În camera specială ţinea sulurile Torei, şaluri de rugăciune, cărţi, acoperăminte de cap, lumânări, sfeşnice, azime şi vin coşer.

Frida gătea batal ţinut în oţet. Veneau funcţionarii şi primarul să ia cina la cârciuma lui Lobel Adolf.

La intrare era scris cu litere mari albe: „Natura ne-a dat cârciuma ca să petrecem şi ca să facem casă din ea”.

Lobel Adolf  îi spunea primarului: „Domnule, mâncarea echilibrată e cel mai bun şi important precept al unei vieţi sanătoase”.

„La Varicea” vindea alcool, lichioruri fine şi dulciuri. Când ieşeau pe terasă clienţii aveau hainele impregnate cu petrol. Din cauza podelelor.

Domnul Lobel Adolf gândea ca un comunist. Era cârciumar. Înfiinţase „Asociaţia de ajutor de Boală a Ospătarilor din oraş”.

În serile în care îl invita pe domnul Moczarski Lauber, polizei feldwebelul cartierului, Lobel Adolf  scotea şliboviţa de munte.

„Ce mă, la voi, comuniştii, e mai bine ca pe strada Imperială„, zicea polizei feldwebelul.

„Da. Bine”, răspundea Lobel Adolf.

„Adică, eşti uimit că te-am citit, Lobel. Şi ce dacă eşti comunist. Mesele şi scaunele astea tot din lemn sunt. Şi tot soioase sunt. Grinzile alea susţin tavanul exact ca la capitalişti. Îmi place că ai pictat pe pereţii ăştia numai inimi. Mai mari şi mai mici. Da numai inimi”, zicea polizei feldwebelul.

După ce se îmbăta, înainte de a adormi cu capul pe masă: Moczarski Lauber cânta molcom: „Să trăieşti ca cioara-n par şi ca vinul în pahar”, şi privea insistent înspre Frida.

 

Din cârciuma „La Varicea” din oraş rămăsese o carte poştală. Se vedea şi coşul de la bucătărie. Cel mai înalt coş de cârciumă. Avea şase metri.

 

Domnul Lobel Adolf era pensionar. Fusese gestionar de aprozar. Cârciuma ”La Varicea” îi devenise locuinţă. În curtea din spate avea baltă cu peşti. Se ducea în amiezile călduroase cu Margasoiu pe malul bălţii. Priveau peştii. Povesteau despre comunism. Despre Baden. Despre Viena. Şi despre mirodeniile care trebuie puse în mâncăruri.

„Pentru gust, Margasoiule, pentru gust. Mâncărurile vechi de peste patru mii de ani sunt verificate, sunt cele mai gustoase, Margasoiule”, zicea domnul Lobel Adolf.

 

Bătrâna doamnă Frida Adolf stătea în patul din dormitor până la amiază. Era grasă cât o batoză. Avea vocea subţire de fetiţă. Dimineaţa mânca o pâine întreagă, tăiată pe lungime în patru bucăţi. Cu sos, şuncă şi mirodenii. „Toţi mă dezbracă din priviri, Adolf, de aia nu ies mai devreme din casă.”

În oraş i se spunea „vaca grasă a lui Lobel Adolf”. Mirosea a transpiraţie. De când fostul cişlic din Baden lucra la aprozar, Frida Adolf  nu mai făcuse curat în cârciumă.

„Aici unde am venit noi, aici unde am făcut o cârciumă, a fost numai pădure, Margasoiule”, zicea Frida Adolf. „Apoi, au început blocurile. S-au construit blocurile. Mai jos de cârciumă. S-a făcut cartierul muncitoresc, magazinul, aprozarul lui Adolf, restaurantul cu cantina de la combinat, liceul de pe strada Salcâmilor. N-am trăit rău cu comunismul, Margasoiule. A fost frumos. Adolf s-a dus la aprozar. Toate amintirile-s frumoase. Eu m-am dus la combinat. Eram la secretariat. Am făcut stenodactilografie, băteam fără să mă uit la claviatură şi eram de încredere. Eu am spus că-n oraş ar trebui să avem o stradă a Viitorului. Da, era bine, atunci. Ministrul Florescu m-a făcut stahanovistă. Munceam fără întrerupere, Margasoiule, cu armata, cu securitatea. Era bine. Erau şi comisarii sovietici. Mergeam cu ei în pădure. Era ca lumea. Apoi, am făcut accidentul vascular. Am stat paisprezece ore în comă. Sulurile lui Adolf Lobel cu Tora m-au salvat. Acuma, uite ce am ajuns”, îi povestea Frida Adolf Margasoiului.

Adolf Lobel dădea de mâncare peştilor. Seara. Şi dimineaţa. Mămăligă fiartă. Stătea pe malul bălţii. Ţinea cuvântări. Era pensionar. Peştii îl ascultau cu gurile căscate. Erau flămânzi.

Adolf  Lobel scrisese discursul. I-l oferise în dar Margasoiului. „O să te ajute la orele de socialism ştiinţific”, zisese. „Poate”, încheiase îngândurat comunistul.

 

Discursul domnului Lobel Adolf

 

Sunt mai vechi ilegalist decât oricare comunist din oraş. Când eram copil, în localitatea Baden, lângă Viena am întrebat-o pe mama: „Cine l-a omorât în războaie pe tata?” „Împăratul şi Dumnezeu”, mi-a spus mama. „Dar Dumnezeu e bun, am zis eu”. Aşa am ajuns ateu şi comunist.

Am recitit tezele lui Hegel. Le-am sintetizat. Le-am corectat. El era idealist istoric. Am luat acel manual. L-am citit după ce am ieşit la pensie. De la aprozar. Cred că timpul meu mi-a fost furat. Alt capitol. Prefaţa lui Hegel e plină de perle şi de pleavă. Hegel. Vai de mine. Hegel e un titan. Cu ajutorul lui… Marx şi Engels au alungat norul de pe cerul social.

Cicero a zis: „Vă invit să nu părăsiţi lumea înainte de a o citi”. Pe Cicero l-a omorât un călău. Vezi cum vine, peste noi, istoria ca manual al vieţii. Neamurile se descompun şi se regenerează. Cu ţărani, cu muncitori, cu negustori, cu oligarhi.

„Plecăm la luptă cu munţii după noi”, zicea un profesor de economie la Baden.

Liceul de băieţi era peste drum de atelierul unde lucram ca cişlic. Eram comunist. Mergeam la întâlnirile alea seara. Eram substanţial. Dacă aş fi ţinut cuvântări aş fi scos lacrimi. Toţi ştiau asta. „Aş putea să vă dau fulgere”, le ziceam. „Chiar aşa, măi”, ziceau ei.

A venit într-o seară unul cât un dulap. Eu l-am privit şi am zis: „Uite, cum arată un capitalist”. Era om civilizat. Făcea afaceri. Toţi făceau afaceri pe vremea aia.

Democraţia e alambicată cu sofisme. Că poporul conduce. Ein Gott. Ein Führer.

Nu trebuie să linguşim poporul. A-l cultiva înseamnă a-l moraliza. Pentru că nu e libertate fără dreptate. Fără cultură nu e democraţie. E o moară de vânt. Generaţii din oraş se duc fără să ştie ce-i capitalismul ori socialismul. Toţi aşteaptă să se sfârşească lupta dintre capitalism şi socialism. E ca lumea de apoi.

Stat înseamnă îmbinarea între naţionalitate şi administraţie. Administraţia e disciplină.

Unii ziceau: „Măi, partidul e forţa conducătoare, nu tu!”. „El ştie mai bine!”. E ca la Napoleon: „Să faci bine poporului, cu forţa”. Dar limbajul e cu mai multe înţelesuri când ajungi la postul de comandă.

Platon zice în „Republica”… ce experienţă a avut şi Platon ăla. Măi, ce blestem, şi de Platon s-au temut.

Eu am vrut să mă evidenţiez în luptă. Am reuşit.

Orice s-ar întâmpla în orice cetate, sunt două cetăţi în veşnică vrăjmăşie.

Cetatea bogaţilor şi cetatea săracilor. Forţa motrice e egoismul, zicea Platon.

Egoismul bionatural dualistic se ascunde prin contrariul său şi clasial şi feroce. Antropofag. Adică: a mânca sau a fi mâncat.

Omul a continuat să fie animal. O perlă.

Cetatea bogaţilor nu regretă nimic. Creierul acolo e pe măsura stomacului. Viaţa-i scurtă acolo. Raiul e pe pământ. Cetatea săracilor are religia cu instituţiile ei. E cetatea fără număr. E oceanul umanităţii productive care suferă şi speră dincolo de pământ.

Când le-am spus asta, acolo la Baden, alt profesor de economie din oraş, care conducea casino-ul a zis: „Măi, Lobel, suntem atei, dar providenţa te-a trimis printre noi”.

Deci, Platon. Deci, natura umană perversă. Asta am luat-o de la Roland. Apoi, am completat de la Voltaire: raţiunea piratescă şi calculantă. Voltaire zice: raţiunea calculantă şi cugetătoare. Când ai nevoie, pentru comunism, poţi lua şi de la Voltaire.

Lamartine zicea: libertatea pe care o iubesc, e atunci când cel drept l-a înfruntat pe cel puternic. „Adică, nu libertatea e baza, ci dreptatea, măi frăţiori”, ziceam către tovarăşii din Baden.

Economistul ăla zicea: „Poporul, Lobel, e incult. Lui anotimpurile îi dictează administraţia”.

Altă perlă: „Puterea oricărei cetăţi e departe de dreptate”.

Spiritele alese au metal în ele. Aderă la idei aşa ca pilitura de fier, ori cuiele din atelierul de cismărie la un magnet.

Cei care n-au metal nu aderă la nimic.

Sunt oameni care muncesc şi tac. Sunt oameni care pretind că muncesc şi vorbesc, sunt şi mutălăi care nici nu muncesc şi nici nu se prefac că muncesc.

Când, în oraş, au luat puterea numai muncitorii… am tăcut. Dacă eram deştept, făceam umbră muncitorilor. „Decât să-mi ia capul, mai bine să tac din gură”, mi-am spus. Aşa am ajuns gestionar de aprozar.

Dialectica vicleană a istoriei şi-a făcut apariţia şi-n oraş.

„Mă simt destul de puternic ca să nu mă tem de-o ceată muncitorească de comunişti”, mi-am spus. Apoi, le-am explicat ce înseamnă comunismul.

Au venit împrejurările onorabile pentru mine. Mă căutau la aprozar. Le explicam. Credeam că voi avea un cuvânt de spus în istoria acestei aşezări.

Un chinez zicea: „Dacă vrei să cunoşti cerul, începe să studiezi natura umană”. Unu Ten Cheng, Cheng, Cheng, ha-ha-ha.

Mă plimbam socratic prin parcul din oraş cu consilierii orăşeneşti.

Cu ideile pe care le dădeam îl băgam şi pe primar în buzunar.

„Măi, vă dau o cheie să deschideţi uşile oraşului”, le ziceam.

„Dă-ne-o, Lobel”, ziceau ei.

Unul era avocacat pârâcios. I-a spus primarului. Şi… şi… şi… Să prind esenţialul. Primarul era repezit şi apucat. A venit seara la aprozar. A zis: “Dragă Lobel, te rog să mă ajuţi pe mine şi nu pe consilieri. Şi atunci, te voi ajuta şi eu pe tine.”

Egoismul bionatural tigrist, ăla a fost baiul cu primarul din oraş.

L-am ajutat numai pe el. Mi-a fost recunoscător numai mie. Până am ieşit la pensie, până m-am retras din zona proletariatului avansat.

 

Margasoiu simte gustul merelor coapte. Se topesc în gură. Mama Margasoiului i le-a adus în camera cu dormeza. A făcut o măsuţă din scăunelul mic din bucătărie.

În camera Margasoiului e plin de aburii aluatului care îmbracă merele.

Margasoiu miroase şi apoi mănâncă. I se închid ochii de oboseală. Se teme să nu viseze despre o lume în care egoismul bionatural şi tigrist să fie declarat învingător.

 

Pe malul bălţii din spatele fostei cârciumi „La Varicea”, Adolf Lobel stă de vorbă cu peştii. Aruncă dintr-o găleţică mămăligă fiartă înspre luciul apei.

„Margasoiu va ajunge un om mare. Prin discursul meu voi participa, peste timp şi din nou, la marile decizii ale lumii din oraş”, zice Adolf Lobel.

Peştii par că-l ascultă flămânzi, aprobatori şi atenţi.

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: