„Sevraj” de Liviu Surugiu (fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul „Sevraj” de Liviu Surugiu, care va apărea în curând în colecția „Ego Proză”.

Imaginați-vă că Sam Spade și Philip Marlowe intră în cafeneaua lui Rick din Casablanca și-i spun: „Rick, hai cu noi să găsim șoimul maltez!”. Așa ar putea începe „Sevraj”, o carte care îl are ca protagonist pe Paul Coriolan, un detectiv sărac și lipsit de perspective. Fără clienți de ceva vreme și lâncezind într-o atmosferă anostă, primește pe neașteptate un telefon care îi va schimba viața. Povestea clientului pare plauzibilă, iar onorariul consistent, astfel încât Paul acceptă misiunea de a fura un obiect mistic. Totul pare să meargă conform planului, însă detectivului i se cam încurcă socotelile atunci când înțelege că nu i s-a spus întregul adevăr. Totuși, ceea ce îl împinge în abis nu e doar asta. Paul își dă seama prea târziu că altceva l-a atras în tot acest hățiș… Un roman care se citește cu sufletul la gură, pe parcursul căruia provocările pândesc la tot pasul.

România era o țară frumoasă, dacă știai cum s-o privești, unde să te uiți și unde nu. Ca o amantă veche, pe care o iubești tocmai fiindcă n-o vezi tot timpul.

Singurul stat latin-ortodox din lume avea o grămadă de minuni, cele mai multe legate de eterna tranziție. După răsturnarea politică a lumii din 1989, ajunsesem în situația de a da jos comunismul, fără a putea pune altceva în loc. Trecuse o jumătate de secol de dominare sovietică, iar România devenise un El Dorado în care nici cei ce ascunseseră comoara nu mai știau unde se afla.

Iar Bucureștiul era oglinda perfectă pentru asta, arătând, ca orice oglindă, că tot ceea ce ne doream rămânea mereu de două ori mai departe decât puteam întinde mâna.

Viața părea bună, când n-aveai nicio problemă. Însă cum apărea una, atrăgea imediat alta, ca o serie de tratamente succesive cu efect secundar. Cunoșteam oameni care de la un zâmbet ajunseseră la divorț și apoi pe marginea aceea artificială dintre viață și moarte numită crimă sau, după caz, sinucidere. Întâlnisem bogați scăpătați, artiști ce pieriseră de propria lor mână, ori tineri care se simțiseră, dintr-odată, foarte bătrâni.

Însă iubeam Bucureștiul acela cu toate problemele lui. O metropolă însorită unde patru luni pe an se întuneca după ora cinci, trei luni era ceață și alte două ploua. Orașul în care nu era nevoie să saluți vecinii de scară, cu tutungerii unde, deși intrai cu capul în jos, vânzătorul știa ce țigări ieftine vrei, iar motorina nu curgea niciodată la pompă dacă nu plăteai mai întâi.

Așa cum mă așteptam, vila din Aleea Alexandru avea toate ușile deschise. Fără să vreau, le-am asociat cu stăpâna lor, cu ideea că și ea se va deschide la fel înaintea mea. Cu fiecare ușă prin care treceam, apropiindu-mă de cabinetul de la etaj, simțeam un curent electric crescând în mine și ridicându-mi tensiunea.

De pe la jumătatea scărilor am auzit muzica la gramofon. De data asta era jazz, dar ceea ce m-a surprins a fost chiar piesa, „Ain’t No Sunshine – When She’s Gone”, doar la saxofon. Îmi plăcea mult piesa, era preferata mea.

În cabinet, Victoria, cu picioarele ei lungi, tocmai se îndrepta, fredonând, spre barul din lemn de nuc al măsuței pe care sta gramofonul.

— Domnule Paul, a zis întorcându-se cu o sticlă plină de lichid rubiniu. Sau sunteți dublura lui Paul?

— Nu-l las niciodată să facă treburile care-mi plac, am rostit.

Ea a râs ușor. Apoi, dând gramofonul un pic mai tare, mi-a întins paharul. Purta ochelarii cu rame subțiri și, nu știu de ce, dar în momentul acela îi dădeau un aspect cel puțin erotic – în orice caz, așa simțeam eu.

— Să bem! a zis. Doar noi doi și Bill Withers!

Am băut. Bill Withers continua să cânte cuminte în pâlnia gramofonului.

M-a privit și, la lumina slabă a lămpilor cu abajur, am văzut că pupilele i se măriseră, ca ale unei feline.

— Nu v-am întrebat de Martin! a zis brusc.

— Martin?

— Asociatul sau angajatul dumneavoastră. Paul & Martin…

Mă dumiream destul de greu, poate fiindcă purta o rochie semitransparentă. Sau nici nu era rochie, ci doar un halat de noapte. De noapte de august, mai precis.

— Ah, Martin! am realizat. Desigur. I-am dat liber.

Ferestrele enorme erau deschise spre grădina luminată de felinare și Victoria a redus intensitatea în lămpile cu abajur din încăpere, până când a echilibrat lumina cu cea de afară, creând un efect plăcut. Vântul răcoros unduia ușor perdelele aproape la fel de transparente precum rochia ei. Sfârșitul verii se simțea, tot mai aproape.

— De ce? a întrebat ea întinzându-se pe sofaua aflată lângă birou. De ce l-ați concediat pe Martin?

Aș fi putut jura că sofaua aceea nu fusese acolo în timpul zilei. Dar nimic nu mă mai putea uimi, excepție faptul că Victoria părea cât sofaua.

— Un afemeiat, am rostit.

Spunând în mare parte adevărul.

— Înseamnă că mi-ar fi plăcut Martin, a zis ea și s-a întins să îmi toarne din nou coniac.

Probabil că tenul meu brunet mi-a ascuns încă o dată roșeața din obraji. N-am fost prea sigur, mai ales că nu înțelegeam când dumnezeului băusem primul pahar.

Dar ritmul din „Fallin’” mi se părea mai frumos ca oricând, deși melodia era nouă, avea abia douăzeci de ani.

— Îl pot chema pe Martin, am spus simțind rubiniul licorii în toți porii.

— Chemați-l! Cu o condiție, a zis atingându-și ușor paharul de al meu. Să nu întârzie. Să ajungă aici cât aș clipi.

Apoi a clipit și, râzând, mi-a șoptit:

— Din clipa asta ești Martin.

A sorbit din nou, lung, din pahar, privindu-mă pe sub genele arcuite, după care a adăugat:

— Și știi de ce, Mart? Fiindcă pe Paul nu l-aș putea tutui.

Apoi s-a ridicat și m-a invitat la dans.

Nu mai știu ce melodie era. De fapt, ea însăși, Victoria, era melodia, iar eu eram ritmul. Am dansat, am vorbit și am râs amândoi, debitând pe rând cele mai incredibile prostii.

Avea un fel de a fi, intim și delicat, dar discret totodată. De mult nu mai petrecusem atât timp cu o femeie fără să ajungem în pat. Doar să vorbești și să te simți bine, era ceva ce aproape uitasem. Genul acela care te face fericit fiindcă ești alături și îi poți atinge o mână din când în când. Tânără și matură, amuzantă, dar zâmbind trist, înconjurată de fumul albăstrui și o mie de mistere, Viky era femeia pe care o așteptam de o viață, și de o viață mă temeam să o întâlnesc.

Pe drumul înapoi spre casă, la volanul vechii mele mașini, într-o ploaie scurtă de vară, ca iubirea de scurtă, m-am gândit la orele petrecute mai devreme pe acea sofa. Întotdeauna mi-a plăcut să conduc atunci când plouă ușor. În luminile reclamelor de pe clădiri, sub puterea nopții, imaginile care treceau peste parbriz puteau fi de oriunde, New York sau Paris. De parcă ploaia ar fi făcut distanțele să dispară și aș fi putut ajunge oriunde mi-aș fi dorit. Nu-mi închipuiam în clipa aceea că peste puțin timp urma să zbor cu adevărat la capătul lumii.

După prima țigară aveam deja o părere, după a doua alta. Concluzia era că mă îndrăgostisem puțin. Deși realizam că era posibil să nu însemn pentru femeia aceea bogată nimic mai mult decât antrenorul ei de tenis. Însă ceva îmi spunea că nu mă privea ca pe un oarecare. Viky avea un dar aparte, în preajma ei orice fantezie părea reală. Mă făcuse să mă simt atât de firesc încât, pentru o clipă, privind în oglinda retrovizoare, am avut senzația că plecasem de acasă.

Totuși, pe măsură ce mă apropiam de apartamentul meu de la periferie, căpătam alt sentiment, acela de teamă inexplicabilă în fața unui eveniment necunoscut. Ca atunci când te uiți la un film și realizezi că personajul mai e privit de cineva, fiindcă, dintr-odată, camera începe să se plimbe ciudat, ca o ființă ascunsă, în jurul lui.

Liviu Surugiu, „Sevraj”, Editura Polirom, Colecția „Ego. Proză”, Iași, 2022

Liviu Surugiu (n. 1969) a debutat în 1994 în Jurnalul SF, publicând apoi în revistele SuperNova, Curierul Național, Gazeta SF, Argos, Nautilus, CPSF, CPSFA-Nemira, Ficțiuni, ZIN, CSF, Helion și în peste zece antologii. A publicat în cele mai importante reviste din SUA, Anglia, Franța, Italia, Spania, Germania, India, Ungaria, Peru, Estonia și Ecuador. A primit 43 de premii literare naționale și internaționale. În 2022, povestirea sa The Choice a fost selectată pentru a fi dusă de NASA pe Lună într-o capsulă a timpului în cadrul misiunii Artemis (2025). De același autor, la Editura Polirom a mai apărut volumul de proză scurtă Fata de pe Drumul Mătăsii (2021).