How are you? Îmi amintesc cum această întrebare simplă, care mi se punea de fiecare dată când întâlneam pe cineva, îmi dădea o stare de bine. Ca orice emigrant în America, eram copleșită de naturalețea și căldura afișată de cunoscuți și necunoscuți, o formă politicoasă și primitoare, ba mai mult, de senzația de căldură și curiozitate prietenoasă. Curând însă aveam să înțeleg mai bine esența și dedesubturile lumii în care urma să mă așez. Am scris, în urmă cu peste douăzeci de ani, un eseu, „Puterea cuvintelor”, în care comparam două sisteme prin formele lor de comunicare. Sistemul comunist, cu limba lui de lemn, și cel al economiei de piață, cu economia lui de emoții, clișee și formule bine măsurate. Paradoxal sau nu, în lumea coruptă a comunismului comunicarea între oameni avea naturalețe și firesc, abunda în detalii, lamentații, diminutive, exces verbal, uneori condimentat. În societatea de consum și a reclamelor, totul e bine cântărit de time is money și detașare emoțională. Dar de la „se poate și mai rău”, cum auzeam mereu în țara natală, făcusem saltul spre „oricând se poate și mai bine”, sau la formula atitudinii pozitive adoptate automat: don’t worry, be happy. Fericirea are partea leului în meniul oricărui american.
La întrebarea How are you? Americanul răspunde:„Bine, dar tu?”„Bine și eu.”„La revedere.”„Pe curând. Ai grijă de tine”, formulă care la început mă înduioșa până la lacrimi. Eu rămâneam cu impresia că le păsa de mine, ei își vedeau de drum. În tinerețea mea în România, la întrebarea „Ce mai faci?” se răspundea pe larg, cu povestiri detaliate despre copii, frustrări, necazuri de tot felul. Această întrebare simplă și scurtă provoca răspunsuri lungi și uneori emoționale. Aici, chiar dacă la întrebarea „Cum ești?” răspunsul ar fi: „Sunt nefericit”, replica nu ar fi „De ce?”, ci doar: „Îmi pare rău. Ai grijă de tine”. Și cu asta tot ce era de spus a fost spus.
How are you? nu este propriu-zis o întrebare, ci un salut care nu așteaptă decât un salut la schimb, nu confesiuni, nu presupune intruziuni în viața personală. Este, poate, o formă de politețe rece sau de indiferență politicoasă.
Lucrurile au mers bine așa, doar că recent cercetători de la Harvard au venit cu ideea că salutul sau întrebarea „Cum ești?” pune în dificultate multe persoane, că este adresată mai ales de cei care se simt confortabil social și financiar, iar alții se pot simți în inferioritate dacă nu se află într-o situație asemănătoare. Cu alte cuvinte, este ofensator să spui How are you? cuiva care și-a pierdut slujba, are probleme de familie sau de sănătate. La prima vedere pare că i-ar păsa cuiva de ce se întâmplă cu ceilalți, așa cum mă înduioșam eu când auzeam acel dulce „ai grijă de tine”, înainte ca interlocutorul să-mi întoarcă politicos spatele, văzându-și de drum. Dar e mai profund, și mai neașteptat. Ține de aceeași corectitudine politică ce sfredelește de ceva timp societatea americană. How are you dovedește cruzime, spun sociologii de la Harvard, cei care o duc bine vor să-i umilească pe cei care se străduiesc să supraviețuiască. Recunosc că e nevoie de multă imaginație ca să ajungi să interpretezi în astfel de termeni extremi cea mai banală formulă folosită de secole. Societatea nu s-a umanizat între timp, ba dimpotrivă, timpul tot în bani se măsoară, oamenii sunt de fapt tot mai înstrăinați, mai neatenți și mai indiferenți, dar arta disimulării a câștigat în perfidie politică. Cercetătorii de la Harvard au venit cu propunerea ca How are you să fie înlocuit cu formula anglo-saxonă How do you do?, ca și cum asta te-ar pune pe picior de egalitate cu oricine. Căci despre căutarea obsesivă a egalității este vorba. Cu tot ridicolul intervenției academice de la Harvard în reglarea relațiilor sociale, prin înlocuirea unui clișeu cu altul, lăsând la o parte nu mai puțin ridicola motivație, tot felul de activiști și terapeuți liberali au sărit cu nuanțe și analize la fel de caraghioase. How are you? Eu sunt bine, dar lumea nu e! Eu sunt bine, dar e atâta tragedie în jur, sărăcie, războaie, disperare. Cum pot eu să fiu bine când lumea se prăbușește în jurul meu? Etc. etc. Patetismul nu prinde niciunde mai bine decât aici, acum. Și da, există suferință, războaie, calamități, indiferent de cum ești tu și ce mai faci, dar ar fi mai de dorit inițiative în educație, popularizarea informației științifice și căutarea unor forme de răspândire a curiozității pentru cultură și istorie decât schimbarea unor clișee cu altele. Grija, atenția și timpul pe care ești dispus să le acorzi unui semen nu pot fi expediate în How do you do, comunicarea nu este salvată, iar prăpastia între a face și a pretinde că faci, a simți și a pretinde că simți se adâncește.
Deficitul de atenție pentru ceilalți, egocentrismul generației selfie s-a răspândit în lumea de azi, fiind accentuate în timpul pandemiei, când relațiile sociale au fost restrânse la mediul online. Chinezii vin acum cu o altă formă de apropiere virtuală, „săruturile directe”, trimiți sărutul tău într-un recipient cuiva aflat la sute sau mii de kilometri distanță și acela poate experimenta „pe viu” particularitatea sărutului tău. Doar urmărind formele pe care noua tehnologie le aduce în relațiile și comunicarea interumană sau om-mașină te încearcă stări de oboseală, lehamite sau teamă. „În căutarea sufletului pierdut” poate fi un subiect pentru un roman existențialist al secolului XXI, aflat în plină pierdere a emoțiilor.
Scrie un comentariu