În acest număr al Literomaniei, vă propun un text semnat de Albert Camus, din volumul „Omul revoltat”, text care poartă un titlu destul de sugestiv pentru ideea care l-a marcat întreaga viață pe scriitorul francez: „Revoltă și artă”. Alături de alte eseuri despre roman, mai exact despre arta romanului, pe care le-am reluat în Literomania, eseuri aparținând Virginiei Woolf, lui Marcel Proust sau lui Saul Bellow, și eseul lui Camus pune sub lupă condiția acestui gen literar, o condiție deloc fixă – dimpotrivă, fluidă și multifațetată -, ceea ce i-a permis, iată, să supraviețuiască până în zilele noastre. Eseul a apărut în revista „Secolul 20” nr. 200, din 1977, în traducerea Irinei Mavrodin. (Bozz)
ALBERT CAMUS
Esența romanului: recuperarea unității
lată deci o lume imaginară, dar creată prin corectarea acesteia, o lume unde durerea poate, dacă vrea, să dăinuie până la moarte, unde pasiunile nu sunt niciodată abătute din drumul lor, unde făpturile, pradă unei idei fxe, sunt totdeauna prezente unele pentru celelalte. Omul îşi dă în sfârşit, aici, lui însuşi, forma şi limita liniştitoare pe care le urmăreşte zadarnic în existența sa. Romanul făureşte destine pe măsură. Astfel, el înfruntă creația și învinge, provizoriu, moartea. O analiză amănunțită a unor romane dintre cele mai celebre ar arăta, din perspective de fiecare dată diferite, că esența romanului constă în această corectare perpetuă, mereu îndreptată în acelaşi sens, pe care artistul o efectuează asupra experienței sale. Departe de a fi morală sau pur formală, această corectare vizează în primul rând unitatea şi traduce prin aceasta o necesitate metafizică. Romanul, la acest nivel, este mai întâi un exercițiu al inteligenței, în serviciul unei sensibilități nostalgice sau revoltate. Am putea studia această căutare a unității în romanul francez de analiză și la Melville, Balzac, Dostoievski sau Tolstoi. Dar o rapidă confruntare între două tentative ce se situează la extremitățile opuse ale lumii romaneşti, creația proustiană şi romanul american din ultimii ani, ne va oferi suficiente argumente.
Proust, în schimb, s-a străduit să creeze, pornind de la realitatea contemplată cu obstinație, o lume închisă, de neînlocuit, care să nu-i aparțină decât lui și care să-i consacre victoria asupra dispariției tuturor lucrurilor și asupra morții. […] Dacă lumea romanului american este cea a oamenilor fără memorie, lumea lui Proust nu este decât o lume a memoriei.
Romanul american (e vorba, fireşte, de romanul „dur”, cel din anii ’30 şi ’40, şi nu de admirabila înflorire a romanului american din secolul al XIX-lea) vrea să-şi găsească unitatea reducând omul fie la trăirea elementară, fie la reacțiile exterioare și la comportament. El nu alege, ca romanele noastre clasice, un sentiment sau o pasiune a căror imagine privilegiată să ne-o înfățişeze. Refuză analiza, căutarea unui resort psihologic fundamental ce ar explica şi ar rezuma comportamentul unui personaj. lată de ce unitatea acestui roman nu-i decât o unitate de ecleraj. Tehnica sa constă în a descrie oamenii din exterior, gesturile lor cele mai indiferente, în a reproduce fără comentarii discursurile, până și în părțile ce se repetă (chiar şi la Faulkner, mare scriitor al acestei generații, monologul interior nu reproduce decât scoarța gândirii), în a proceda, în sfârşit, ca și cum oamenii s-ar defini în întregime prin automatismele lor cotidiene. La acest nivel maşinal, oamenii, într-adevăr, se aseamănă, şi îți poți explica astfel acel ciudat univers în care toți oamenii par a putea fi înlocuiti unul prin celălalt, chiar şi în ceea ce priveşte particularitățile lor fizice. Această tehnică nu este numită realistă decât dintr-o neînțelegere […]. Unitatea astfel obținută este o unitate degradată, o nivelare a făpturilor și a lumii. Se pare că pentru aceşti romancieri viața interioară lipseşte acțiunile umane de unitate și răpeşte ființele unele altora. Ideea este în parte legitimă. Dar revolta, ce se află la originea acestei arte, nu se poate satisface decât făurind unitatea pe temeiul realității interioare, și nu negând-o. A o nega în totalitate înseamnă a te referi la un om imaginar […] Viața trupurilor, redusă la ea însăşi, produce în mod paradoxal un univers abstract şi gratuit, neîncetat negat, la rândul său, de către realitate. Acest roman, din care viața interioară a fost extirpată, în care toți oamenii par a fi observați parcă dindărătul unui geam, ajunge în mod logic – de vreme ce îşi dă drept subiect unic ceea ce el presupune a fi omul oarecare – să pună în scenă patologicul. Ne explicăm astfel numărul considerabil de „inocenți” folosiți în acest univers. „Inocentul” este subiectul ideal al unei asemenea tentative, pentru că el nu este definit, şi nu este pe de-a întregul el însuşi, decât prin comportament. Este simbolul acelei lumi a deznădejdii, unde automate nefericite trăiesc conform coerenței celei mai mașinale pe care romancierii americani au înălțat-o în fața lumii moderne ca pe un protest patetic, dar steril.
Proust, în schimb, s-a străduit să creeze, pornind de la realitatea contemplată cu obstinație, o lume închisă, de neînlocuit, care să nu-i aparțină decât lui și care să-i consacre victoria asupra dispariției tuturor lucrurilor și asupra morții. Dar mijloacele pe care le foloseşte sunt cu totul opuse. Ele constau înainte de orice într-o alegere, într-o meticuloasă colecționare de momente privilegiate, pe care romancierul le va căuta în adâncul cel mai tainic al trecutului său. Imense spații moarte sunt astfel azvârlite din viață pentru că nu au lăsat nici o urmă în amintire. Dacă lumea romanului american este cea a oamenilor fără memorie, lumea lui Proust nu este decât o lume a memoriei. Dar este vorba de cea mai dificilă şi mai exigentă memorie, cea care refuză dispersiunea lumii, şi află într-un parfum regăsit secretul unui nou și totodată vechi univers. Proust alege viața interioară și, din viața interioară, ceea ce este mai lăuntric decât ea însăși, împotriva a ceea ce, din real, este uitat, adică împotriva a ceea ce este maşinal, împotriva unei lumi oarbe. Dar acest refuz al realului nu înseamnă la el negarea realului. El nu săvârşeşte eroarea, simetrică în raport cu cea a romanului american, de a suprima maşinalul. El reuneşte, dimpotrivă, într-o unitate superioară, amintirea pierdută și senzația prezentă, piciorul ce se poticneşte și zilele fericite de odinioară.
Este greu să te întorci în locurile unde ai fost fericit și tânăr. Fetele în floare râd şi flecăresc de-a pururi în fața mării, dar cel ce le contemplă pierde treptat dreptul să le iubească, după cum și cele pe care le-a iubit pierd puterea de a mai fi iubite. Aceasta este melancolia lui Proust. Ea a fost îndeajuns de puternică pentru ca întreaga lui ființă să rostească un refuz. Dar iubirea pentru chipurile omeneşti şi pentru lumină îl lega totodată de această lume. Nu a consimțit niciodată ca vacanțele fericite să fie pentru totdeauna pierdute. A vrut să le recreeze și să arate, împotriva morții, că trecutul poate fi regăsit la capătul timpului, într-un prezent nepieritor, mai adevărat și mai bogat decât în starea lui originară. Analiza psihologică din „În căutarea timpului pierdut” nu este astfel decât un mijloc de o mare forță. Dar adevărata măreție a lui Proust este aceea de a fi scris „Timpul regăsit”, ce unifică o lume dispersată şi îi dă o semnificație la însuşi nivelul sfâşierii. Dificila lui victorie, din ajunul morții, este aceea de a fi putut extrage din perindarea formelor, doar pe calea amintirii și a inteligenței, simbolurile fremătătoare ale unității. Cea mai sigură sfidare pe care o operă de acest fel o poate opune creației, este aceea de a se înfățişa ca un tot, ca o lume dechisă și unificată. Iată ce defineşte operele fără mustrări de cuget.
S-a putut spune că lumea lui Proust este o lume fără Dumnezeu. Dacă este adevărat, este aşa nu pentru că în ea nu se vorbeşte niciodată despre Dumnezeu, ci pentru că această lume are ambiția de a fi o perfecțiune închisă și de a da veșniciei chipul omului. „Timpul regăsit”, prin ceea ce se ambiționează a fi cel puțin, este eternitatea fără Dumnezeu. În această privință, opera lui Proust ne apare ca una dintre încercările cele mai nemăsurate și mai semnificative ale omului împotriva condiției sale de făptură muritoare. El a demonstrat că arta romanescă reface creația însăşi, aşa cum ne este impusă şi aşa cum este refuzată. Sub unul dintre aspectele sale cel puțin, această artă constă în a alege creatura împotriva creatorului ei. Dar, și mai în adânc, ea se alătură frumuseții lumii sau a ființelor, împotriva puterilor morții şi ale uitării. Iată de ce revolta ei este creatoare.
(„Révolte et art” din „L’homme révolté” – 1958)
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu