Literomania vă propune o nouă rubrică de recuperări, „Sticla de lampă”, dedicată lui Alexandru Vlad (1950-2015). Veți putea citi, în această rubrică, câteva articole ale scriitorului Alexandru Vlad apărute prin diverse publicații înainte de 1989, dar și după, articole strânse apoi într-un volumaș, acum greu de găsit, numit „Sticla de lampă” și apărut în 2002, la Editura Grinta.
Manierismul neputinței (I)
Dacă la începutul anilor optzeci, un eseu cu adevărat critic, urmărind pe „titularii” literari din deceniul șapte ai, să zicem, prozei scurte (adică Fănuș Neagu, Nicolae Velea, D.R. Popescu, Eugen Barbu și I. Lăncrănjan) ar fi avut foarte puține șanse să fie tipărit, ar fi fost totuși luat în serios de ceva lume ca o încercare de underground, sau ca una oarecum iconoclastă. Scriitorii în cauză se bucurau pe atunci de o celebritate netulburată și erau puține vocile care încercaseră să arate că ar mai fi lucruri de amendat în ce-i privește. Cenzura a intervenit prompt apărându-și fiii, și nu glumim când folosim acest cuvânt — fiii. Acum, în schimb, încercarea se poate dovedi futilă — a devenit dintr-o dată evident pentru toată lumea că un mecanism de falsificare sociologică se manifestase inclusiv prin instrumentarul prozastic, cel cândva atât de apreciat, arabescurile stilistice nefiind de multe ori altceva decât tentative de-a încurca pașii supraveghetori ai cenzurii de care vorbeam. Un material al nostru a colindat atunci câteva redacții mai liberale, a zăcut apoi în sertarele auctoriale, ca să beneficieze azi de aceeași desuetudine de care se bucură și autorii subiecți și, în mare, toată literatura „de gen” a acelei perioade. Repunerea lui în circulație, chiar și în actuala formă rezumată, va scoate probabil la iveală multe insuficiențe și multe apodigme, subsemnatul nefiind nici critic profesionist, nici sociolog de meserie. Încercarea era chiar și atunci parțială, cam „literară” și evident incompletă: poate că în plutonul în cauză ar fi trebuit să intre mai mulți. Poate s-ar fi putut vorbi în acești termeni aproape despre toți. Dar Marin Preda de exemplu, nu figurase de la bun început, și asta nu numai pentru că deja își repudiase mult imputatele piese teziste, ci și pentru că se detașase de eșalonul în cauză transformând deja onestitatea civilă într-o virtute literară și preferând pentru această „recuperare” tratamentul ceva mai complex pe care îl permite romanul. Iar un Ștefan Bănulescu se autoexilase pe tărâmul difuz al unei metarealități cu referințe aproape exclusiv literare, catalogate la acea vreme ca literatură fantastică. Acolo n-ar fi avut ce căuta ceea ce în epocă se numeau „aspecte ale vieții socialiste în satul contemporan”.
Oricât l-ar eticheta critica, sau s-ar eticheta el însuși drept „realist”, un prozator nu lucrează cu realitatea, ci cu o imagine a acesteia, cu verosimilitatea – o regulă pe care e obligată s-o urmeze de altfel până și minciuna. Atât cea „artistică” cât și cea propriu-zisă. Arsenalul artistic în sine este un instrumentar, nu o licență. Adevărul trebuie atins intermitent în valoarea lui; altfel, pretenția că ți-ai ilustrat epoca devine, cum am spus, dintr-o iluzie, o minciună. Trădarea pactului cu cititorul, ca să nu spunem mai mult.
Sunt convins că o reconsiderare, oricât de critică, a epocii nu-i va pune nici azi în aceeași categorie, va face diferențierea necesară.
Or ceilalți cinci corifei ai „realismului” (chiar ai „hiper-realismului”, dacă ar fi să luăm în serios „conceptele” vehiculate de critica epocii!) au parcurs obsedantul deșert pe un drum care a dus de la amatorism la manierism, o scurtătură nefericită cu care i-a îmbiat istoria și pe care ei nu au avut puterea s-o refuze. „Realismul”, de care au nevoie epocile noi sau „înnoitoare” și la care se apelează ca la o formă de sănătate intelectuală și literară, are nevoie și de o măsură consonantă cu etaloanele cotidiene sau, ca să folosim alți termeni, de ceea ce grecii obișnuiau să numească „măsura tuturor lucrurilor”. Dar se întâmplă ca tocmai această măsură (după ce au fost sacrificate inducțiile creatoare pe motiv că ar fi subiective, burgheze sau estetizante) să cadă victimă îndrumării și retoricii propagandistice. Poate pe nesimțite. Când acele pagini noi, catalogate neapărat ca „realiste”, vor începe să sune neconvingător va fi îndeobște prea târziu. Abaterile vor fi motivate ca fiind de natură artistică (o vulgarizare a termenului), iar critica va fi și ea deja înregimentată, deviată și solidară cu un fenomen de creație cu care se va implica într-o capcană de oglinzi paralele. Cine să se mai poată întoarce la reperele cu adevărat realiste, cele ale cotidianului, nefiind neapărat vorba de gesticulația cotidiană a acestuia ci de semnificațiile și valorile lui? Iar când acest cotidian va fi el însuși fatalmente alterat, cine să mai stabilească azimutul adevărului (literar și artistic, dar și social și politic) ori etiologia pervertirii? Literatura lor în orice caz nu va mai avea această putere și apariția dizidenților va fi perfect motivată sau imperios necesară, dar aceștia vor întârzia, iar când vor apărea vor fi tratați deocamdată ca vulnerabile „cazuri individuale”.
Pornim întotdeauna de la reprezentarea vieții cotidiene — o familie luând micul dejun, o discuție, o recreație – scene banale deci. Iar dacă acestea sunt neconvingătoare, putem spune fără ezitare că lucrurile sunt grave și prozatorul în cauză lipsit de talent. Dar dacă e o constatare aplicabilă la aproape toți autorii promovați în epocă, atunci determinările trebuie că sunt alterate în profunzime și tulburarea artistică e simptomul unei boli sociale. Și în acest caz pentru artist singura soluție (creatoare) e opoziția, nu disperarea sau evaziunea elucubrantă. Când se ajunge la limbaj de lemn în societate, cum poate crede literatura (proza) că va putea supraviețui dezvoltând un dublu limbaj, al evaziunii? Care va ajunge curând al deriziunii, mai demn de parodiat decât de folosit.
Reprezentarea vieții cotidiene într-o literatură care se pretindea realistă ar fi trebuit să asigure portanța personajelor și situațiilor, or tocmai aici se deconspiră minciuna cel mai repede. Autorii mai sus menționați au cultivat (cel puțin în prima perioadă a creației lor cea formativă) cu predilecție proza scurtă, care le aduce notorietatea și pentru care dețin (prin antologiile personale sau decadale) un monopol în epocă. Monopolul unui gen care, prin natura lui, e mai apropiat nivelului cotidian al vieții, unele clasificări (americane) pornind tocmai de la proza „faptului divers” spre nivele mai complexe și mai elaborate, sau doar mai pretențioase. Depărtarea, neasumată uneori, de la realismul trâmbițat i-a obligat în consecință să se îndepărteze și de la severitățile genului spre confiniile ceva mai laxe ale genului romanesc, în care metalimbajul improvizat a dus mai degrabă la abulie decât la fantastic sau simbolistic (acestea având nevoie, prin compensație, tocmai de un limbaj mai precis, cu virtuți de proprietate). Pe acest parcurs defectele se vor îngroșa (profitând de spațiile largi), vor atrage după sine diluția, adică infantilizarea progresivă a limbajului romanesc.
Oricât l-ar eticheta critica, sau s-ar eticheta el însuși drept „realist”, un prozator nu lucrează cu realitatea, ci cu o imagine a acesteia, cu verosimilitatea – o regulă pe care e obligată s-o urmeze de altfel până și minciuna. Atât cea „artistică” cât și cea propriu-zisă. Arsenalul artistic în sine este un instrumentar, nu o licență. Adevărul trebuie atins intermitent în valoarea lui; altfel, pretenția că ți-ai ilustrat epoca devine, cum am spus, dintr-o iluzie, o minciună. Trădarea pactului cu cititorul, ca să nu spunem mai mult. „Excentricitățile” nu trebuie să fie altceva decât căutări ale adevărului în esență. Prozele scurte ale unor Nicolae Velea, D.R. Popescu și Fănuș Neagu abundau în excentricități care cândva vor părea gratuite și care nu erau decât substituiri ori evaziuni, cu asta invalidându-se treptat un procedeu artistic, devenind trucuri și, limitată fiind galeria lor, manierisme. Adevărul însuși devine verosimil prin miză, prin motivație, care poate fi intrinsecă sau extrinsecă, admițând excentricitățile, dar reducându-le la simple aberații când acesta nu e în centrul demersului artistic.
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu