Dansul iluziilor în „Satantango” de László Krasznahorkai

În tradiția vedică, lumea este creată și susținută prin puterea dansului dumnezeiesc al lui Shiva, dans care întreține iluzia formelor, a continuității. Este modul prin care Maya, iluzia, visul, ne ispitește pentru a ne menține în jocul cosmic al creației și al distrugerii. Pe de altă parte, Nietzsche, de exemplu, vedea în acest dans cosmic unicul mod prin care ni se revelează esența unică și adevărată a tot ceea ce există. Două moduri, iată, diametral opuse de raportare la realitatea noastră de zi cu zi, dar care constituie cele două fețe ale aceleiași monede.

În 1985, apărea un roman-parabolă, poetic și sumbru prin felul în care surprindea o lume mică, restrânsă la câțiva locuitori ai unei colonii comuniste create în jurul unei cooperative agricole, un experiment sinistru la care a fost supusă întreaga Europă de Est – este vorba despre romanul „Satantango” al scriitorului maghiar László Krasznahorkai, roman în care dansul capătă, de asemenea, valențe cosmice. Personajele lui Krasznahorkai dansează într-un bar uitat de vremuri, plin de pânze țesute de păianjeni invizibili, în așteptarea unui mântuitor care să le dea curajul să facă ceva cu viețile lor pustii și triste, lipsite de sens. Ei dansează pentru a alunga somnul care îi cuprinsese în miez de noapte, în așteptarea celui care urma să îi ghideze spre o viață în afara coloniei noroioase în care rămăseseră prizonieri. Este un dans al păcătoșilor care își așteaptă izbăvirea din iad. Conotațiile religioase, iată, sunt inevitabile în cazul acestei cărți, ea însăși construită ca un soi de evanghelie poetică a unei lumi satanice, aflate parcă într-o continuă descompunere sub semnul apei și al mucegaiului. Decadența are ritmul ei, care, în mod pardoxal, poate deveni izbăvitor dacă este sublimat prin dans, iar László Krasznahorkai se dovedește un stilist desăvârșit prin felul în care îl surprinde în paginile cărții sale: „În noaptea asta de sfârșit de octombrie bătea un singur puls: într-un ritm bizar, după o regulă inexprimabilă prin vorbe sau imaginație, bătea în copaci, în ploaie, în noroi; în obscuritate, în întunericul care se lăsa încet, în umbrele palide, în mușchii obosiți; în liniște, în obiecte omenești, în suprafața neregulată a drumului pietruit; părul avea altă cadență decât țesuturile destrămate ale trupului; creșterea și degradarea merg în direcții diferite: totuși, miile de bătăi cu ecou, tot acest haos sonor nocturn este, aparent, elementul unui tempo comun întru mascarea disperării; din spatele lucrurilor răsar îndărătnic lucruri, deasupra orizontului nemaiexistând vreo legătură între ele”.

Izbăvirea vine, însă, cu un preț, iar sacrificiul trebuie să fie unul pur. Aceasta este cruzimea mântuirii, care, și-o știm prea bine, nici ea nu este gratuită. Cineva trebuie sacrificat, iar în cazul de față cel sacrificat este o fetiță. O cruzime, ce-i drept, dar fără de care mecanismul mântuirii nu funcționează, iar asta ne-o poate spune probabil oricare dintre religiile lumii. Umilită și bajocorită chiar de propria sa familie, ignorată de comunitate, Estike Horgos, căci acesta este numele fetiței, alege moartea, sau mai bine spus, îi este impusă, iar capitolul în care această moarte este descrisă impresionează fără a fi patetic, și cu atât mai mult, parcă, te lovește până-n măduva oaselor: „Către răsărit deja se crăpa de ziuă. Iar când primele raze ale soarelui au atins pereții în ruine ai castelului Wenckheim, pătrunzând, prin crăpături și ferestrele uriașe ce se căscau goale, în camerele pustii și năpădite de buruieni, Estike avea deja totul pregătit. În dreapta ei a culcat-o pe Mițur și, după ce a împărțit frățește restul prafului alb, reușind, în sfârșit să înghită partea ei dizolvată în puțină apă de ploaie, a așezat punga de hârtie în stânga ei, pe o bucată putredă de lemn, pentru că voia să fie sigură că o să atragă atenția fratelui ei. Ea s-a culcat la mijloc, întinzându-și comod picioarele. Și-a dat la o parte părul de pe frunte, și-a băgat în gură degetul mare și a închis ochii. N-avea niciun motiv de neliniște. Știa bine că îngerii ei deja porniseră după ea.” Sau, cum a spus mai apoi Irimiás, mântuitorul așteptat de întreaga comunitate, „cum poate fi întâmplător ceea ce e fatal?”.

Dincolo de parabola cu tentă religioasă, tentă în mod evident trucată, mascată sub un abil joc de oglinzi, de unde și puterea poveștii imaginate de László Krasznahorkai, avem un alt strat, poate mai periculos decât primul, în care cititorul, prins în capcanele tehnice și stilistice ale textului, devine martorul aceleiași povești spuse încontinuu – o mise en abyme în care nu există izbăvire absolută, pentru că totul nu este, în cele din urmă, decât o mișcare circulară, un dans al Mayei prin care începutul și sfârșitul devin simple elemente ale unui proces repetitiv. Memoria, în acest caz, poate fi considerată instrumentul cel mai prețios al iluziei, deoarece fără ea, fără memorie, atât începutul (a orice), cât și sfârșitul nu ar mai avea sens. Dincolo de iluzie, iluzie la care contribuie din plin și literatura, totul nu este decât „o babilonie cosmică” (oare celebra scenă a Marelui Inchizitor din „Frații Karamazov” nu face aluzie și la acest „mic” detaliu în jurul căruia am văzut că se țese povestea din „Satantango”?).

Schimbând puțin registrul, trebuie menționat că prima traducere a romanului semnat de László Krasznahorkai i-a aparținut Anamariei Pop și a apărut la Editura Curtea Veche în 2012. Iată că, în 2022, Editura Pandora M, prin Colecția „Anansi”, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu, a readus în atenție romanul de debut al lui László Krasznahorkai printr-o nouă traducere, semnată de Ildikó Gábos‑Foarță, care transpune excelent în limba română această carte angoasantă și transfiguratoare în același timp. Recomand, de asemenea, și filmul omonim din 1994, regizat de Béla Tarr, regizor cu care László Krasznahorkai a colaborat și pentru „Calul din Torino”.

László Krasznahorkai, „Satantango”, traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos‑Foarță, Pandora M, Colecția „Anansi”, 2023