Cărți pentru copii fără limită de vârstă Nr. 147

„Am ales partea mai bună și mi-a lipsit tăria de a stărui în ea”

Dă-ți cu părerea, cititorule, ce legătură poate să existe între un „doctor în medicină, doctor în chimie, doctor în științele morale, membru al Societății regale a oamenilor de știință ” și un criminal odios, adevărată încarnare a răului, cum afirmă cei care l-au cunoscut, care trezește în ceilalți dorința irațională de a-l ucide?

În viața de zi cu zi ai fi tentat să spui că niciuna, sau să îți imaginezi că primul este medicul sau judecătorul celui de-al doilea. Dar în nuvela lui Robert Louis Stevenson sunt una și aceeași persoană.

Să începem cu Jekyll, doctorul respectabil, iubit de prieteni și admirat de public, pe care-l întâlnești într-un cartier înstărit al Londrei. Casa în care locuiește aparținuse unui chirurg, el îi reface sala de intervenții și o transformă în propriul laborator. Jekyll trăiește (sau se străduiește să trăiască) în slujba cercetărilor științifice și a semenilor săi. Lucrează cu abnegație, este preocupat de calitatea alegerilor pe care le face în viața de zi cu zi și, nu în ultimul rând, ca noi toți ceilalți, este chinuit de remușcări când se comportă imoral, când se dezamăgește pe sine sau pe ceilalți.

Doctorul găsește o rezolvare aparent simplă tensiunilor interioare atât de familiare oricărui om care a trăit vreodată – dacă am separa forțele antagonice dinăuntru și le-am da fiecăreia un corp și o viață autonomă? Binele cu binele, răul cu răul. Primul ar scăpa de eforturile mereu reînnoite de (auto)control, cel de-al doilea s-ar manifesta nestingherit și ambele ar fi fericite. Ba, mai mult, partea respectabilă ar putea savura actele nepermise prin identificare, fără teamă de pedeapsă sau consecințe. „N-am făcut eu asta”, ar spune, „deci nu sunt responsabil, nu mă învinuiți”. În cuvintele lui Jekyll, ar putea profita de „ciudatele imunități ale situației” sale.

În vechea sală de disecție, Jekyll are îndrăzneala să se transforme în propriul cobai: creează o tinctură de dedublare care, odată înghițită, distilează partea întunecată a personalității sale și îi dă o formă distinctă (scoțând-o în afară, o extirpează) – „un idol hâd”, dublul său, Edward Hyde. În oglinda din cabinet se întâmplă metamorfoza protagonistului, și tot în oglindă sunt semnalmentele și însușirile morale ale celor două personaje: pe când Jekyll impresionează prin statura sa impozantă, „cu toate semnele bunătății și priceperii”, Hyde este un „troglodit” cu „statura unui pitic”, „dădea o impresie de diformitate”. Răutatea lui Hyde este aproape palpabilă și lesne sesizabilă de cei cu care intră în contact: prezența lui le stârnește celorlalți un intens sentiment de repulsie.

Ce fel de om ajunge la o astfel de soluție extremă, ce anume din caracterul lui Jekyll îl face predispus la o asemenea transgresiune?

Jekyll remarcă despre sine, cu acuitate psihologică, că faptele reprobabile de care se făcuse vinovat, dar pe care nu le suporta, nu erau ieșite din comun, alții chiar s-ar fi lăudat cu ele. Cu toate acestea, Jekyll nu suportă amintirea lor. Pentru că a decis din copilărie că este o persoană bună, el nu acceptă impulsul sau acțiunea care îi contrazic această părere despre sine. În cuvintele personajului, aventura lui nu ar fi fost posibilă în absența „caracterului exigent al aspirațiilor sale”.

Jekyll crede cu tărie că învelișul său material – corpul – reprezintă e extensie vizibilă, manipulabilă, a sufletului imaterial. Operând modificări în chimia primului, prin intermediul poțiunii, Jekyll intervine în mod direct, mecanic aproape, asupra peisajului său psihologic. Este interesant de observat că știința contemporană susține o variantă mai rafinată a acestei legături dintre planul material și cel psihic, dar felul în care aceasta este înțeleasă în carte se apropie mai degrabă de practica cititului chipului, de chiromanție sau de frenologie (mai apropiată perioadei istorice în care se petrece acțiunea).

Nu e întâmplător, cred, că personajul nostru e chimist, om de știință, figură emblematică a epocii victoriene. Teoria evoluționistă, dezvoltată de contemporanul său Charles Darwin, a avut o influență profundă asupra operei lui Stevenson, figura dublului monstruos Hyde fiind considerată de critici o variantă literară reușită a spectrului degenerescenței, a regresiei la stări primitive, inferioare (stând la pândă chiar și în omul cel mai civilizat și rațional) care impresionau mentalul colectiv în acea perioadă. Poțiunea de dedublare se manifestă asemenea unui buton care pune în mișcare o mașină a timpului – șterge din alcătuirea interioară a lui Jekyll milenii de evoluție și îl readuce la începuturile animalice ale speciei umane.

Jekyll și Hyde își împart aproape simetric realitățile: primul pătrunde în propria locuință prin intrarea din față, celălalt prin ușa dosnică și părăsită a fostei săli de disecție. Doctorul își desfășoară împăcat cu sine activitățile caritabile în timpul zilei, Hyde acționează noaptea, în cartierele rău famate, dedându-se la plăceri nenumite dar monstruoase, lasă de înțeles naratorul. Scenele în care apare Hyde conțin neapărat ceață, în ele capacitatea de înțelegere rațională a martorilor (inclusiv a ta, cititorule) este testată și depășită de faptele inexplicabile.

Tot despre Hyde, partea ascunsă a lui Jekyll, observi că, odată extirpată și încarnată într-un corp diferit, ea își cere dreptul la autonomie. Și pare că se hrănește din complicitatea tacită a gazdei sale, devenind mai puternică, căutând să se impună ca personalitate dominantă. Ceea ce eventual și reușește, atunci când Jekyll se transformă în Hyde tot mai des, în mod involuntar, fără ajutorul poțiunii. Eliberându-se de sub controlul părții evoluate, adică îmblânzite de reguli, morală, responsabilități sociale și aspirații înalte (de fapt, pare să spună autorul, tot reguli puternic interiorizate), jumătatea arhaică, hedonistă, care face tot ceea ce vrea negândindu-se la consecințe și, mai ales, fără remușcări, ia cu asalt și zona diurnă a existenței personajului, se manifestă și pe lumină. Nu cred că greșesc atunci când spun că înlocuirea lui Jekyll de către Hyde, colonizarea treptată a doctorului de către monstru, este rezultatul unui act de seducție. Pericolul se ascunde în interior, vocația răului nu are nevoie decât de un mic ajutor, de o slăbiciune ignorată, de o breșă infimă pentru a nărui tot ceea ce a construit medicul o viață întregă – identitatea sa.

Riscând condamnarea, monstrul Hyde, care l-a înlocuit cu totul pe Jekyll, dispare (află tu, cititorule, cum) atunci când ceilalți doresc să îl scoată din ascunzătoare, să îl descopere și să îl pedepsească. Asemenea dublului său, Hyde se teme de repercusiuni, de ce îi vor spune sau îi vor face ceilalți. A fi văzut și a se expune sunt deopotrivă inacceptabile și letale.

Este adevărat că Hyde are a se teme mai mult de consecințe decât Jekyll – comite o crimă inexplicabilă, „cu o furie de maimuță”, lasă dovezi la locul faptei și este identificat rapid și pus sub urmărire. De aici și decizia lui Jekyll de a nu se mai transforma (cel puțin voluntar), de a-l păstra pe Hyde ascuns – nu din îngrijorare pentru viitoarele victime, ci din teama de a fi prins și pedepsit. De unde reiese că unul dintre cele mai puternice instrumente ale educației morale, la nivelul individului și al speciei, este frica de pedeapsă.

„Am venit prea târziu (…) și pentru salvare, și pentru pedeapsă” spune Utterson, martorul moralist al întâmplării, obișnuit cu contradicțiile naturii umane. Dar nu prea târziu pentru a înțelege și a medita la soarta nefericitului Hyde, cum sper că vei face și tu, cititorule, la finalul nuvelei.

„Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde” de Robert Louis Stevenson, traducere de Carmen Chirculescu, Editura Minerva

Susține Literomania

Despre autor

Monica Șerban

Monica Șerban

Monica Șerban a absolvit Facultatea de Litere a Universității București. Vorbește mereu despre cărți, acum și-a făcut curaj să și scrie.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: