Metamorfozele ficțiunii (fragment)

Cartea săptămânii este, în acest număr al Literomaniei, volumul de eseuri și cronici „Metamorfozele ficțiunii” de Rodica Grigore, volum recent apărut la Editura Casa Cărții de știință din Cluj – din care vă oferim, în avanpremieră, un fragment: prefața cărții și o secvență din cronica la romanul „Instalarea fricii” de Rui Zink (Humanitas Fiction, 2018).

Din nou, despre cărți (prefață)

Împărţit în două secţiuni, volumul acesta reunește eseuri și cronici dedicate unor cărţi pe care le-am citit și recitit în ultimii ani. Prima parte, intitulată „Istoria și istoriile personale”, are în vedere mai cu seamă modul în care marea istorie influenţează mereu existenţa oamenilor și îi silește să facă alegeri dificile sau să adopte atitudini la care, poate, nici nu s-ar fi gândit; dar, în egală măsură, analizează importanţa istoriilor personale ale unor protagoniști care, deseori, pot oferi o nouă perspectivă asupra propriei noastre existenţe. Scriitorii asupra cărora m-am oprit în aceste pagini sunt, printre alţii, Józef Mackiewicz, Khaled Hosseini, Goran Vojnović, Javier Cercas sau Guzel Iahina.

Cea de-a doua secţiune a cărţii, „Realitatea ficţiunii”, vizează în principal relaţiile întotdeauna complexe stabilite între cititor, autor și text, actualizate prin fiecare nou act al lecturii. Istorisirea, relatarea, povestirea sau recontextualizarea, de către autori din epoci și spaţii culturale diferite, a unor teme și motive consacrate dobândesc, privite astfel, semnificaţii profunde și, nu o dată, nebănuite, mai ales dacă avem în vedere creaţii ale lui Nikolai Leskov, J.M. Coetzee, Rui Zink, Akira Mizubayashi sau Maja Lunde, pentru a rămâne doar la aceste nume. Iar ficţiunea se metamorfozează, iar și iar, pentru a ne vorbi în felul ei – dar pe înţelesul tuturor – despre adevărul etern al literaturii.

La un moment dat, în tulburătorul roman „Poliţia Memoriei” al scriitoarei japoneze Yōko Ogawa, unul dintre personaje se întreabă „dacă povestea va rămâne și după ce voi dispărea”, primind asigurarea că, la fel ca în vremurile bune de altădată, pe când între oameni exista mereu câte o poveste, „fiecare cuvânt pe care l-ai scris va continua să existe ca amintire, deci nu va dispărea”, păstrând pentru totdeauna urmele trecerii scriitorului prin lume. Dovadă a nevoii imperioase și salvatoare de a scrie și de a (re)citi, de a reîntemeia lumea prin cuvânt, cu fiecare nouă carte – sau lectură. Căci, după cum spunea aceeași Yōko Ogawa, „Nimeni nu poate șterge poveștile…”

Rodica Grigore

ianuarie 2024

⁎

Leacuri împotriva fricii

La ușa apartamentului unei tinere femei, sună doi bărbați, unul cu aspect îngrijit, purtând servietă, iar celălalt îmbrăcat în haine de lucru, ducând o cutie cu scule. Abia are femeia timp să-și ascundă copilul în baie, recomandându-i să stea liniștit, că bărbații o și informează că au venit, urmând îndeaproape hotărârile guvernului, nici mai mult, nici mai puțin decât ca să instaleze frica! Încă și mai uluitor este că instalarea fricii trebuie să aibă loc cât se poate de repede, în termen de o sută douăzeci de zile, iar toate locuințele trebuie să se supună acestei decizii. Mai mult decât atât, pe lângă partea materială a demersului de instalare a fricii, există și o altă dimensiune, constând în efortul de definire a ei, aceasta având nenumărate forme de manifestare, accentuate de caracteristicile lumii contemporane și de cele ale existenței ființei umane, captive într-o societate ce tinde să uniformizeze și să anonimizeze, anulând orice diferență specifică. Astfel începe romanul scriitorului portughez Rui Zink, „Instalarea fricii” („A Instalação do Medo”)*.

Dar ce înseamnă, la urma urmei, frica? E acel ceva ce poate fi găsit în tot și în toate, de la primele spaime ale copiilor la marile temeri ale oamenilor dintotdeauna și de pretutindeni: de boală, de foamete, de războaie ori de amenințarea teroristă, e frica universală de necunoscut ori de necunoscuți – receptați drept străini sau dușmani –, frica de viitor, frica de amintirile neplăcute. Însă frica cea mai mare și mai profundă a fiecărei ființe umane rămâne aceea de sine.

Este evident, încă din acest punct, că romanul îmbracă forma unei neașteptate alegorii, textul putând fi citit asemenea unei fabule politice, punând în discuție sistemul social al prezentului, dar și numeroase dintre falsele valori ale liberalismului sălbatic care a dominat, suficient de multă vreme, mare parte a lumii occidentale; sau, asemenea unei parabole complexe a condiției umane tragice, care poate fi pusă alături de cele mai bune pagini ale lui Kafka, Orwell sau Huxley. Numai că, într-o spectaculoasă răsturnare de situație, lucrurile nu vor evolua, în romanul lui Rui Zink așa cum, poate, cititorul oarecum resemnat al zilelor noastre (și, oricum, obișnuit cu atâtea distopii și cu atâtea evenimente distopice ale prezentului) s-ar aștepta. Ci dimpotrivă, căci, așa cum se petrece doar în dramaturgia de suspans, are loc un uluitor schimb de roluri și de poziții, în care urmăritul va deveni urmăritor, iar victima va trece la acțiune.

Vie, alertă, neobișnuită, fascinantă, cartea lui Rui Zink spune multe despre modurile diverse în care oamenii pot fi manevrați și conduși spre țeluri pe care nu și le doresc sau determinați să accepte soluții și decizii străine de esența vieții lor și pe care, ulterior, nu le vor mai putea deloc controla. Căci, pentru a putea fi instalată în societate, frica trebuie să devină interioară, să coaguleze toate nemulțumirile și neîncrederile latente ale sufletului omenesc, iar apoi să fie resimțită drept unicul etalon și singura constantă a fiecărui individ în parte. Pentru a expune toate acestea în doar câteva zeci de pagini, scriitorul portughez se folosește de un adevărat mozaic de citate, de articole de presă, de declarații ale politicienilor sau ale așa-zișilor specialiști de tot felul – cu unicul scop de a convinge oamenii, iar apoi de a-i domina și, finalmente, de a-i supune. Doar inducerea fricii în rândul populației nepregătite pentru un astfel de demers e cheia pentru a deține controlul total asupra unei întregi societăți, iar prin extensie, asupra umanității.

Fiind publicat la doar câțiva ani după criza economică a anilor 2008-2009, „Instalarea fricii” a fost citit, mai cu seamă în Portugalia, drept un veritabil roman-manifest, un text politic, o satiră neiertătoare la adresa celor care nu au fost în stare să evite suferințele cu care s-a confruntat statul iberic în perioada respectivă. Numai că Rui Zink depășește toate aceste granițe și se adresează unui public mult mai larg, știind cum să se joace cu experiența anterioară de lectură a cititorilor săi, transformându-și textul (și) într-un extraordinar joc livresc, însă unul aparte în peisajul cultural al zilelor noastre, un joc, altfel spus, în care literatura nu mai e privită ca divertisment facil, ci dobândește un veritabil rol social și, pe alocuri, chiar politic. Cartea e o mică bijuterie, beneficiind de o intrigă excelentă, de suspans, de răsturnări spectaculoase de situație și de un final care îi va convinge până și pe cei mai cârcotași cititori. „Instalarea fricii” este, privită din această perspectivă, și o doctorie amară, dar foarte necesară, administrată de Rui Zink societății contemporane, o lucidă punere în gardă și o profundă meditație vizând toate marile adevăruri ale lumii în care trăim.

* Rui Zink, „Instalarea fricii”, traducere de Micaela Ghițescu, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2018

Fragment în avanpremieră din volumul „Metamorfozele ficțiunii. Eseuri și cronici” de Rodica Grigore, Editura Casa Cărții de știință, Cluj, 2024