„Ecouri din pădurea întunecată” – o antologie Twin Peaks

În curând, la Editura Tracus Arte va ieși din tipar o antologie de poezie română contemporană pe care am coordonat-o, cu titlul: „Ecouri din pădurea întunecată: evadări în Twin Peaks”. Ideea și dorința ascunsă a unei antologii de poezie despre serialul Twin Peaks (și universul cinematic al lui David Lynch) am avut-o încă de la începutul pandemiei, când descopeream unii poeți (puțini) scriind în jurul acestui subiect. A început ca o joacă, am lansat propunerea mai multor poeți români, au urmat tatonările, unii au acceptat, alții nu, o parte dintre ei au renunțat pe parcurs, dar în final lucrurile s-au așezat exact așa cum trebuia. Ei sunt cele 30 de voci & eroii acestei cărți: Livia Ștefan, Romulus Bucur, Teodora Coman, Ovidiu Baron, Cosmin Perța, Alin Ioan, Gheorghe Mocuța, Simona Constantinovici, Florin Hălălău, Lucia Cuciureanu, Robert Șerban, Oana Cătălina Ninu, Andrei Dósa, Cătălina Bălan, Ionuț Cheran, Teodora Vasilescu, Constantin Buduleci, Savu Popa, Răzvan Țupa, Andrei Zbîrnea, Ana Săndulescu, Christian Bistriceanu, Anastasia Coste, Andrei Petrea, Nicoleta Șimon, Marius Florea, Felix Nicolau, Cristian Vicol, Alexandru Roșu și Andrei Mocuța.

Țin să îi mulțumesc și poetului Teodor Dună pentru deschiderea cu care a întâmpinat acest proiect – deși original – destul de riscant. Am lucrat împreună săptămâni întregi pentru a da forma finală acestui manuscris. Ce a ieșit, puteți citi în câteva dintre exemplele care urmează, atât cât să vă faceți o idee despre universul enigmatic cuprins între copertele acestui volum.

***

Teodora Coman

perdeaua roșie inclusă de Lynch, regizorul matador,
nu foșnește provocator, nu-și îndeplinește funcția de bază,
nu atrage răul care ar fi trebuit să aibă parte
de-o intrare triumfală, de-o arenă
pe gresia cu model geometric în
vvvvvvvvvvvvvvvvvvvv,
nu de distorsiuni pe fața încă umană
cu voce inumană.
uite-l fără forma taurină consacrată, fără mulțime isterizată,
fără sânge, fără sonor,
în transa logicii suspendate
fracturate ca-ntr-un tablou de Picasso,
în care o minte placidă nu prinde ideea de bază
și pătrunde în mintea altcuiva, cu mai multă carismă
și o vampirizează.

where is blue velvet?
pe wikipedia, Bobby Winton e o pagină inexistentă,
dar pașii piticului se potrivesc perfect pe melodie.
omul potrivit în soundtrack-ul nepotrivit
sau nu?

we’re gonna play backwards:
la un test de pe fb, am ieșit doamna cu butucul – nu tu Laura, nu tu Audrey, nu tu Shelley, nu tu Donna, nu tu Norma, nici măcar Nadine,
singura care face sport indoor.
feromonii emiși de Audrey, Donna, Shelley
ar dezamorsa orice atac
dacă n-ar fi mereu simulat
la limita dintre ireal și real

(nu o văd pe chinezoaica Josie, oare ce i s-a întâmplat?)

nu știu dacă mai e vreo coloană sonoră pe care s-o fi ascultat atât de mult
încât să n-o mai suport – toate dansurile cu iubiți imaginari mi le-am epuizat pe ea
și nici dansul seducției performat de Audrey în The Return n-a mai avut spor;

if I could do it again
this time with style:
revigorată
și mesmerizată,
din cadavrul albăstriu învelit în plastic de pe țărm
și fața din fotografia de absolvire,
să revin ca Maddie, verișoara Laurei cu păr castaniu
și ochelari de tocilară,
fiindcă regizorul n-a putut renunța la Laura
nici moartă,
a banalizat-o în altcineva, a produs un artificiu de compoziție,
o buclă, o karmă.
(…)

***

Alin Ioan

cine își mai amintește cum Agent Cooper
s-a trezit din visul ăla cu piticul care dansa & își freca
malefic palmele

convins că știe who killed Laura Palmer

do you know where dreams come from?

am visat de curând titlul
perfect de carte

m-am trezit

mi-a fost lene să mă ridic din pat
să caut ceva de scris și să-l notez

dimineața la cafea am tot încercat să mi-l amintesc
în zadar

era titlul perfect de carte

aveam micul meu twin peaks & valențe
de investigator FBI

în minte scena cu Audrey Horne dansând hipnotic
în Double R Diner

& fața adolescentei care m-a întrebat zilele trecute dacă mi-am mâncat
vreodată mucii în copilărie

făceam biluțe din câcă și dacă
nu le mâncam

le aruncam după dulapul cu haine și strigam

wow wow
Bob

***

Gheorghe Mocuța

accident

am ieşit singur din toropeala autobuzului
în miez de noapte
am întins mâna şi am pipăit întunericul
am mângâiat în tăcere pubisul nopţii
am închis ochii şi i-am deschis
nici o minune
nici o lumină
numai noaptea scârboasă de păcură
şi câteva stele tremurânde deasupra mea
câinii turbaţi ai necunoscutului dându-mi
târcoale
împingându-mă spre margine
focul din tălpi urcă spre gheaţa
din şira spinării.
noaptea se prăbuşea peste mine şi îmi
pipăia pulsul
îi simţeam respiraţia gură la gură
şi mângâierea bizară
când deodată am descoperit borna văruită
şi marcajul şoselei care se lăţea devenind
o cameră albă de spital
şi o voce care mă chema întruna.

***

Ana Săndulescu

Cutia

Am pierdut plăcerea dată de lucrurile simple și
vibrația momentelor trăite pentru prima oară.
Am refuzat provocări când ceilalți păreau mai bine
pregătiți;
să fim pe ultimul loc nu reprezintă o opțiune.

Stau ca-ntr-o cutie.
Fiecare gest pe care-l fac păstrează aceeași semnificație.
Dacă aș fi astronaut într-o misiune sau înconjurat de
florile Pământului ar fi totuna.
Îmi face rău amețeala perpetuă în care
minutul stă infinit și zâmbește; înțeleg.

Din palme încep să iasă cabluri,
Se împletesc la nesfârșit, împingându-mă la suprafață.
Deasupra, am descoperit cerul.
De aici, văd răsfirate
cabină lângă cabină,
o întindere nesfârșită de cutii locuite.
Siluete plăpânde și nave cu scuturi multicolore.
Fiecare dezvoltând o apărare distinctă.

Iuțeala momentelor jenante ori
Cuvintele tăioase ale celorlalți oameni.
Doi ochi privesc un ecran. Cariera perfectă, corpul mult dorit, o fată înconjurată de mulți prieteni, o fotografie cu un tată fericit, chipul transfigurat al privitorului.

Cum să ne împărțim, între organizarea propriei cutii și
strategia eluzivă de expansiune?
Ce anume ar putea să ne aducă un câștig rapid,
cu impact major?
Care sunt secretele unei cutii de succes?
Nu vrem platitudini. Ne dorim rețeta perfectă.
O nicovală pe marginea căreia să ne ascuțim instinctele.

Dacă mi-aș putea sparge ochii, aș face-o.
Să văd doar frânturi, momente discrete în timp în care viața pare perfectă.
Fără discernământ, fără imaginea de ansamblu,
să nu știu despre cutiile noastre, înalte,
ca niște pelicule întunecate
care acoperă ieșirea,
cabluri subțiri ce se întind
dintr-o parte-n alta a gâtului,
de unde izvorăsc urlete perpetue și surde.

Sunt datoriile noastre din trecut.

***

Anastasia Coste

Repeat