„Focul” de Daniela Krien (fragment)

Roman ajuns numărul 1, respectiv numărul 3 pe lista bestsellerelor în Elveția și în „Der Spiegel” și nominalizat la Dublin Literary Award 2024, „Focul” este o meditație despre dragoste, atunci când pasiunea pare să fi dispărut.

Căsnicia lui Rahel și a lui Peter a fost tensionată încă de când un student l-a pus pe Peter în centrul unei polemici pe rețelele de socializare, acuzându-l că nu ar fi respectat identitatea de gen. La rândul ei, Rahel se confruntă cu întrebări care țin de propria identitate. Misterul care plutește asupra tatălui ei – Cine este? Unde este? De ce mama ei nu i-a vorbit niciodată despre el? – și problemele pe care le descoperă în practica terapeutică devin o sursă de autoanaliză. Însă ritmul alert al vieții citadine, îndemnând la amânarea esențialului, este întrerupt de o vacanță, o izolare care îi va face pe cei doi să pornească într-o călătorie deopotrivă a regăsirii de sine și a redescoperirii celuilalt.

Romanul Danielei Krien este un veritabil studiu, atent și deseori emoționant, al unei relații aflate în criză, explorând alchimia misterioasă dintre trup și psihologie, care poate lega un cuplu, la bine și la greu.

The Times Literary Supplement

Rahel și Peter Wunderlich locuiesc într-o suburbie a Dresdei. Rahel are patruzeci și nouă de ani, este psiholog și psihoterapeut; Peter are cincizeci și cinci de ani și este profesor de literatură germană. Au doi copii adulți, Selma și Simon. Când planurile de vacanță le sunt date peste cap, după ce un incendiu distruge cabana pe care o închiriaseră, Rahel și Peter acceptă să se ocupe, trei săptămâni, de ferma izolată a unor prieteni. Rupți dintr-odată de aglomerația Dresdei și de rutina zilnică, de grijile legate de copii și de nemulțumirile profesionale, Rahel și Peter se trezesc față în față, obligați să își țină companie într-un moment delicat al relației dintre ei. După treizeci de ani de conviețuire, Peter pare să-și fi pierdut dorința, în vreme ce libidoul lui Rahel e în creștere. Pe măsură ce săptămânile trec, recunoașterea diferențelor dintre ei dă naștere unui echilibru casnic, deloc străin de dragoste.

Daniela Krien

Focul

Cât pe ce.

Cât pe ce ca Peter să rămână la ea. Aseară, la ea în cameră, la ea în pat.

Au stat pe jos, ca pe vremuri, când erau tineri, Peter cu un picior sub el, și cu celălalt întins, Rahel cu picioarele încrucișate. Au vorbit despre cele șapte virtuți – înțelepciunea, justiția, curajul, cumpătarea, credința, dragostea, speranța – și au tot discutat pe tema cumpătării, dacă aceasta s‑ar aplica și cunoașterii. După al doilea pahar de vin au ajuns la concluzia că educația este absolut necesară pentru înțelegerea lumii, însă că există un singur punct, în care inteligența se poate transforma în prostie. Atunci când nu mai ești în stare să reacționezi spontan, când nu mai poți ancora într‑un contex teoretic toate experiențele prin care ai trecut, atunci ai ajuns la acel punct.

— Ajungi să‑ți ignori instinctele și temerile, care îți sunt utile. Cunoașterea te poate duce atunci la pierzanie și, cu timpul, dispari din peisaj, a constatat Rahel, pe când Peter a tras concluzia că totul, chiar totul poate să te distrugă la un moment dat. Ea i‑a luat paharul din mână și l‑a tras sus, pe pat.

A stat acolo o vreme, întins pe spate, cu ea în brațe, cu ochii deschiși, fixând tavanul, în timp ce ea a așteptat tăcută o vorbă blândă de la el. Avea sentimentul că anticipa ce cuvânt va veni, ce formă va lua și pe ce drum va ajunge la ea. Își coordona respirația în același timp cu a lui, astfel încât să îndepărteze și ultimul obstacol care s‑ar fi putut pune în calea cuvântului. Însă el și‑a retras ușor brațul de sub al ei, a sărutat‑o pe frunte și a ieșit din cameră.

Pe la ora două noaptea s‑a trezit cu palpitații puternice și atât de transpirată, încât a trebuit să se schimbe. L‑a visat pe Simon mort, întins pe o pajiște, însă nu visul a fost cauza acestei stări. Aceste coșmaruri nocturne, nu de puține ori combinate cu o teamă bruscă de moarte, o bântuiau de mai bine de un an, întotdeauna la aceeași oră, între două și trei dimineața, uneori cu sau fără greață, din când în când cu o mâncărime inexplicabilă pe tot corpul și veșnic însoțite de bătăi rapide ale inimii și o transpirație puternică. Mirosul transpirației era acid și înțepător. Niciodată nu a mirosit atât de rău. Erau efectele adverse ale procesului de îmbătrânire, care o vor determina într‑o bună zi să renunțe mai ușor la viață.

La acest gând a adormit din nou.

Înțelepciunea, justiția, curajul, cumpătarea, credința, dragostea, speranța. Le‑a scris pe toate, unele sub altele, pe un bilețel și a încercuit curajul.

Astăzi va avea curaj. Curaj să înfrunte răceala lui Peter, care nu era de fapt răceală, ci un amestec de înstrăinare, lipsă de încredere și pierderea sentimentului de solidaritate colectivă. Ea nu fusese lângă el când a început să se distanțeze de societate. Nu a făcut nimic să‑l oprească. Și, pe măsură ce în ea începuse să crească înstrăinarea, Peter era deja plecat – se retrăsese în spațiul lui interior, a cărui ușă nu se mai deschidea atât de ușor. Un om mai simplu nu ar fi avut asemenea trăiri, însă nici ea nu ar fi putut iubi atât de mult un om simplu.

Sub fereastră se auzi un șuierat sălbatic. Se aplecă în afară și văzu o pisică mare, cu dungi, care se îndepărta în grabă cu o pasăre în gură. Faptul că vânează o enervează pe Rahel. În fiecare dimineață și în fiecare seară, Peter umplea bolurile cu cea mai bună mâncare, și totuși, la câteva zile, trebuia să moară câte o pasăre. Închise fereastra, luă un prosop, se încălță cu balerinii și porni spre lac.

Prosopul, cămașa și pantalonii lui erau agățați pe o creangă deasupra apei; pantofii erau așezați cu grijă dedesubt. Își plimbă privirea pe deasupra lacului; apa se întindea calmă și cristalină în fața ei. Probabil că Peter făcea turul cel mare pe partea stângă, în jurul golfului.

Deja trecuse jumătate de vacanță.

Și‑a înfipt degetele de la picioare în nisip. Deodată toate temerile i s‑au părut ridicole. Bineînțeles că Peter și ea se vor regăsi. Bineînțeles că Selma va face ce trebuie, și Simon nu va păți nimic. „Ai încredere, Rahel“, își spuse ea în tăcere, „trebuie să ai încredere.“ Apoi își lăsă din nou privirea să rătăcească pe deasupra apei.

Peter era un înotător foarte bun. Dar, chiar și înotătorii buni aveau crampe sau atacuri de cord în apă. Își agăță rochia pe creanga cu hainele lui, își puse pantofii lângă ai lui, intră în apă și începu să înoate.

În spatele unei insule mari de nuferi, unde nu mai ajunse până atunci, se deschidea un golf micuț. Acolo l‑a văzut stând în apa nu prea adâncă. Ținea capul pe spate și ochii închiși. Rahel se opri din înotat. Părea că el n‑o auzise. În spatele lui era un stufăriș des.

Rahel s‑a întors cu atenție. La fiecare mișcare, avea grijă să‑și țină brațele sub apă pentru a nu face zgomot.

Acest moment era doar al lui.

Pe drumul spre magazinul cu produse de grădinărit a sunat scurt telefonul, de mai multe ori. A așteptat până a parcat mașina.

Simon îi trimisese poze. Fiul ei, în echipament, cățărat pe un perete de stâncă, nori amenințători la orizont. Simon se ținea de funie doar cu o mână, restul corpului atârna deasupra unei prăpăstii. În altă poză se ținea de funie cu ambele mâini, și un picior stătea fixat pe o rocă aproape invizibilă. În ultima poză de undeva de sus se vedea valea. Stânca era netedă și abruptă. Nu înțelegea cum reușise să se urce pe ea.

Nici Simon nu accepta să fie normal. Își propunea ținte din ce în ce mai înalte. Și nu era doar din cauza endorfinelor, pe care le simțea în momentele acelea de libertate maximă din timpul escaladărilor, ci, asemenea Selmei, datorită repulsiei față de mediocritate.

Rahel s‑a uitat fix la parcare. Oare ce era cu copiii ei? Sau meseria ei o împiedica să vadă situația mai obiectiv?

Și‑a pus masca pe față, a luat un cărucior și a început să se plimbe printre rafturile magazinului. Un vânzător i‑a arătat florile care rezistă cel mai bine la secetă, și Rahel se hotărî să cumpere un ochiul‑boului cu flori mari și o sunătoare, care făcea flori roz.

S‑a gândit la balconul plin de flori de acasă, sperând că vecina ei, doamna Knopp, nu a uitat să le ude.

Doamna Knopp nu pleca niciodată în concediu. Primea toate coletele, se interesa mereu ce fac copiii și era întotdeauna la zi cu tot ce se întâmpla în politica locală a orașului Dresda. Uneori o vedeai iarna îmbrăcată cu o geacă groasă și cu o căciulă împletită pe cap, stând în spatele casei, în dreptul suporturilor de bicicletă, și fumând. Vara locuia pur și simplu pe balconul apartamentului ei de la parterul înalt al imobilului. Sigur avea peste optzeci de ani, dar se îmbrăca în culori vii și modele țipătoare.

Când era mică, Selma i‑a spus o dată: „Nu vreau să ajung atât de bătrână ca tine“, iar la întrebarea doamnei Knopp, ce‑ar face ca să nu ajungă așa?, Selma i‑a răspuns: „Să mor.“ Doamna Knopp a izbucnit atunci în hohote de râs, la fel și Selma.

În semn de mulțumire că avea grijă de flori, doamna Knopp a cerut fără falsă modestie: „Una, două sticle de vin roșu, dar să nu fie Dornfelder sau altceva sub cinci euro.“

Intersectarea trecutului tumultuos cu prezentul tensionat și viitorul tot mai incert dă naștere, în Focul, unui lecturi plăcute și reflexive.

Irish Times

Cuvântul‑cheie vin îi aminti lui Rahel de mâncare. Întrebă casierița unde se află cea mai apropiată carmangerie și puse repede pe bandă și o sticlă cu pulverizator, pe care o văzuse la oferte, lângă casă. Ajunsă afară, a îngrămădit toate ghivecele cu plante sub scaunul de lângă șofer și a pornit spre carmangeria Thiel.

A cumpărat un file de miel, și de la piață a cumpărat usturoi, rozmarin, unt și pâine albă. Cu asemenea mâncare bună o să‑i facă o mare bucurie lui Peter. El începuse să gătească în primăvară, când nu se mai țineau cursuri față în față la universitate, însă Rahel trebuia să meargă în continuare la cabinet. Și de atunci prețuia altfel efortul de a pregăti o mâncare bună. Respecta cu pedanterie rețetele din cărțile de bucate și crea niște feluri minunate de mâncare, însă fără rețete ar fi fost pierdut.

Rahel nu folosea niciodată cărțile de bucate. Deschidea frigiderul, scotea totul din el și improviza.

Ajunsă înapoi în Dorotheenfelde, descărcă totul din mașină și îl căută în zadar pe Peter. Îi scrisese un bilet înainte să plece în oraș; el nu îi lăsase însă nici un mesaj.

Se așeză la masa de scris din camera lui și începu să răsfoiască fără jenă prin carnetul lui de notițe. Obișnuia să‑și noteze citate din cărți. De regulă erau afirmații care îi plăceau, dar își nota și lucruri cu care nu era de acord și la care adăuga propriile lui opinii. Astfel a găsit o propoziție scrisă de el, cu scrisul lui mic, citeț, înclinat spre dreapta: „Cel care străbate pădurea are o relație primară cu libertatea (…).“

Nimeni altul nu avea o legătură asemănătoare cu literatura. Peter nu doar citea cărțile, ci lucra cu ele, stabilea o relație între ceea ce citea și el însuși, opiniile lui, modul lui de a acționa și eventual de a se transforma. Pentru el, literatura era un partener viu. Uneori mai viu decât toată realitatea din jur. Și, spre deosebire de oameni, indispensabil.

Închise carnețelul cu un oftat și părăsi camera, coborî scările și ieși în curte.

Peter venea de după colț.

— Te‑ai întors! strigă el. Am fost atât de adâncit în cartea asta ciudată, continuă el, când ajunse în fața ei.

— Cartea pelerinului?

El a confirmat.

— Am găsit‑o pe banca din grădină, în spatele casei. Voiam de mult să o citesc. Salinger făcea referire la ea în Franny și Zooey… Păcat că nu putem să‑l întrebăm pe Viktor ce însemnătate are cartea asta pentru el.

— Da, chiar e păcat, răspunse ea încet. Mai sunt câteva lucruri pe care aș vrea să‑l întreb.

Când văzu că el nu înțelege aluzia, porni spre atelier, strigând spre el:

— Vino cu mine! Vreau să‑ți arăt ceva!

— Nu trage concluzii pripite, o avertiză Peter, după ce s‑a uitat la imaginile nenumărate cu Edith și Rahel.

— V‑a desenat pur și simplu, doar ați fost de atâtea ori aici, la ei.

— Da, însă el a fost preocupat tot timpul numai de mine. De Tamara aproape deloc.

Peter își înclină capul.

— Bine, eu n‑am cunoscut‑o pe Tamara când era copil, dar nu e un caracter simplu, sora asta a ta. Doar știi și tu că oamenii atrăgători sunt mai iubiți de ceilalți, iar tu ai fost o fetiță extrem de frumușică.

Privi atent la un desen cu Edith.

— O crezi în stare pe mama ta? Să ducă în mormânt un asemenea secret? Să‑și fi înșelat cea mai bună prietenă cu soțul acesteia și să nu‑i dezvăluie copilului ei niciodată cine este tatăl lui adevărat?

Rahel răspunse fără ezitare:

— Da.

Motanul cu dungi traversa curtea cu un șoarece care se zbătea între dinți.

Soarele pârjolea totul la orizont. Din socul ce acoperea fereastra camerei lui Peter cădeau toate frunzele; chiar și vrăbiuțele, care îl populau într‑un număr foarte mare, păreau să lâncezească de căldură. Rahel aruncă o privire la plantele pe care le cumpărase azi și le udase la umbră.

— Te înțeleg că vrei să afli adevărul, spuse Peter, luând‑o în brațe pe la spate. O trase spre el și o ținu multă vreme strâns și, cu cât o ținea mai mult, cu atât dorința ei de a afla totul își pierdea din însemnătate.

Mai târziu, când amândoi s‑au retras pentru o pauză de masa în camera lor, a reapărut frica, lovind‑o în moalele capului. S‑a dus la fereastră și s‑a uitat la pădurea arsă de căldură.

Ce se va întâmpla, dacă nu va mai ploua niciodată, se gândi ea, dacă lacul, care strălucea acum în luminiș, va seca? Malul se retrăsese de mult. Când era copil, apa ajungea mult mai aproape. Și dacă, în curând, lacul nu va mai exista?

Și‑ar dori să nu se mai gândească la asta. Să scape de teama că totul se va duce de râpă. Dar nu putea ignora ce era atât de evident – pădurile se uscau, gheața se topea, iar oamenii nu deveneau neapărat mai înțelepți. Și pentru că sunt atât de mulți oameni, mai mulți ca oricând, și pentru că numărul lor sporește în continuare, daunele pe care le produc sunt incomensurabile.

Ideea că pandemia nu a fost decât o încercare de corectare a acestei realități le‑a venit în primăvară.

— Imaginează‑ți, spusese Peter, că înmulțirea peste măsură a populației planetei face natura să se asigure de propria decimare. Să zicem: jumătate. De exemplu, printr‑un virus.

Teoria i se părea plauzibilă. Bineînțeles că nu trebuia să o afecteze pe ea și pe familia ei, și, chiar dacă efectele virusului nu au fost nici pe departe cele pe care și le imaginase Peter, ideea unei corecții rămăsese în picioare. În acest caz, întreaga lor existență și totalitatea acțiunilor lor păreau și mai lipsite de importanță și mai redundante decât puteau ei să realizeze. Peter plutea deseori printre înălțimile acelea de gheață, privea totul de sus, și apoi se întorcea în lumea de jos a vieții de zi cu zi, cu zâmbetul lui îngăduitor.

Și‑a mângâiat de câteva ori rochia neagră de in, pe care o purta deja de zece zile. Simțind pe palme țesătura ei aspră, o cuprinse plăcerea ciudată de a nu mai acorda importanță aparențelor. Mai târziu s‑a dus din nou să înoate. Golfulețul în care îl văzuse pe Peter era acum scăldat de lumina soarelui. Rahel înotă până reuși să atingă cu mâinile fundul nisipos al apei. Se întoarse, se așeză în apa călduță și puțin adâncă de la mal, se sprijini cu brațele și‑și ridică fața spre soare. În jurul ei bâzâiau nenumărate libelule.

Acest moment îi aparține ei. Și, în ciuda tuturor gândurilor sumbre, este complet și perfect.

Seara, după ce Peter s‑a ocupat de animale, Rahel a plantat florile de ochiul‑boului și sunătoare, a udat celelalte plante și a prăjit fileurile de miel în multă untură cu usturoi și rozmarin. Peter a pregătit salata, a tăiat pâinea și a deschis sticla de vin. În ciuda viespilor, au mâncat afară, în curte. Trucul cu sticla cu pulverizator a funcționat. De îndată ce se apropia o viespe, Rahel trimitea o ploaie fină de apă spre ea. Peter zâmbea. Apoi a luat el sticla și a pulverizat din abundență în toate direcțiile. Barza a primit și ea un jet de apă, la fel și pisicile, care cerșeau mâncare.

— A fost deja rândul vostru! le‑a spus Peter ca un tată sever și le‑a alungat.

Au băut o sticlă de vin roșu și o carafă mare de apă, iar când Peter o întrebă dacă să mai deschidă o sticlă, Rahel dădu din cap afirmativ.

Pe la miezul nopții se aflau pe masă trei sticle de vin goale. Rahel s‑a împiedicat urcând scările, în timp ce Peter a rămas să facă ordine. Fără să se spele pe dinți și fără să mai pună gutiera, s‑a întins în pat și a adormit imediat.

Joi

Predictibilitatea stării ei din ziua următoare o enerva cel mai mult. Durerea de cap, setea extremă, gustul rău, gura uscată și diareea – se apropia de vârsta de cincizeci de ani și tot nu știa când să se oprească la timp pentru a evita un asemenea disconfort.

Bineînțeles că după vreo două ore de somn adânc s‑a trezit transpirată și cu palpitații. Pe cât de frumoasă a fost seara dinainte, pe atât de îngrozitoare a fost noaptea. Spre norocul ei, avea baia ei proprie, în care se putea manifesta în toată amploarea, fără să o vadă nimeni.

În bucătărie și‑a făcut o cafea tare, pe care a luat‑o în cameră, împreună cu o sticlă mare de apă minerală. Un lucru era cert: nu va deveni o alcoolică. O singură mahmureală ca asta era de ajuns ca să nu mai consume alcool în cantități mari pentru o bună bucată de vreme. Nu‑și mai aducea aminte despre ce au vorbit la sfârșit, știa doar că au râs foarte mult și că tot felul de stele căzătoare au străbătut cerul.

S‑au auzit bătăi în ușă, și Peter a băgat capul în cameră.

— Cum te simți? o întrebă el.

Privirea lui îi spunea că și el a avut o noapte grea. Rahel dădu din cap, strâmbând din buze.

— Înțeleg, mormăi el, zâmbind și adăugă: Eu sunt la fel.

Închise apoi ușa, după care o deschise din nou, spunând:

— Dar a fost frumos!

După ce‑a plecat, și‑a amintit câteva fragmente din conversația lor. Ea îl întrebase în ce epocă și‑ar fi dorit să călătorească.

— În Antichitate! a strigat el imediat. Dar să fie înainte ca profetul ambulant să fie pus pe fapte rele!

Când a înțeles ce voia să spună, au pufnit amândoi în râs, iar Rahel a profețit, râzând cu lacrimi, că va veni un fulger din cer, peste ei se va revărsa un nor de ploaie sau o pasăre își va face nevoile pe capul lor.

În timp ce Peter a înotat o tură care să‑l trezească din starea de mahmureală, Rahel a încercat să evite orice mișcare suplimentară. Cu ochii închiși, a rămas într‑o poziție pe jumătate așezată, pe jumătate întinsă și, ca lucrurile să fie și mai rele, au început să o doară toți dinții.

Pe la prânz a putut să iasă din cameră. Înnorată, dar înăbușitoare, ziua se potrivea perfect cu starea ei de spirit. Nici lumina nu era prea puternică, nici umbra nu era prea mare, simțea doar o căldură plăcută, nu dogoritoare.

A stat o vreme pe banca de la intrare, sorbind câteva înghițituri din băutura de vară preferată a lui Peter – ceai verde, preparat la rece, care a stat la macerat o oră bună în frigider; bogat în minerale și sănătos. Pentru asta el luase de acasă o cană de sticlă cu filtru special.

Se gândea la întoarcerea în Dresda, la apropierea toamnei și a iernii, când probabil va reapărea virusul și vor adopta un nou set de măsuri, care să reducă avantajele vieții la oraș, iar agenda ei se va aglomera din nou.

Rahel observase în primăvară o creștere ușoară a depresiilor. Unora dintre acești pacienți le recomandase niște cărți bune de citit, începând cu Viktor E. Frankl, Spune da vieții. Orice s‑ar întâmpla și terminând cu Muncă și structură de Wolfgang Herrndorf. Dar astea erau bune doar pentru cei care aveau nevoie de un singur impuls în direcția bună.

S‑a gândit apoi la seara în care au vizionat Melancholia.

„Cunosc acest sentiment“, îi spusese atunci Peter.

Clienții ca el sunt cazuri pierdute. Cunosc motivul problemei lor – inteligenți fiind, s‑au analizat destul de mult timp –, dar au exclus posibilitatea vindecării. Deoarece condițiile de care ei au nevoie nu se pot întruni. În epoca în care s‑au născut nu găsesc ceea ce caută: sens și demnitate în loc de autorealizare, precum și o societate în care nu contează să trăiești mai mult, ci să‑i dai vieții cât mai multe semnificații.

Când teama de virus a atins apogeul, abordau mai des acest subiect. Un lucru era cert pentru amândoi: o viață trăită permanent în frică era lipsită de orice valoare.

Cu toate acestea, Rahel a fost mai puțin rațională cu privire la virus. Timp de câteva săptămâni, starea ei de panică a alternat cu cea de calm, în funcție de frecvența cu care asculta știrile. Cifrele privind infectații și morții nu și‑au ratat obiectivul și, abia când a ascultat de rugămintea supărată a lui Peter de a se sustrage de la doza zilnică de teroare și de a‑și folosi propria inteligență, s‑a simțit mult mai bine.

În urmă cu câțiva ani, ea și Peter și‑au făcut testamentele. Amândoi au scris că refuză măsurile de menținere în viață cu ajutorul aparatelor, hrănirea artificială, precum și măsurile de resuscitare și de ventilație. Acceptau doar măsurile de îngrijire paliativă. Le‑au spus copiilor unde erau documentele, iar Peter i‑a mărturisit că faptul că au făcut acest lucru l‑a ajutat să doarmă mai bine.

Ea invidia relația lui cu moartea. Deși nu credea în nimic – nici în viața de apoi, nici în răscumpărare, nici în renaștere –, Peter nu se temea de nimic. El nu înțelegea disperarea ce o cuprindea pe Rahel când se gândea la sfârșit. Și nici groaza în fața ideii că această viață, scurtă cum e, era totul. Că după ea nu va fi nici întoarcere, nici simțire, ci doar un mare neant.

Și numai gândul la asta îi accelera pulsul lui Rahel. Dar nu moartea în sine o înspăimânta, ci toate lucrurile pe care nu le‑a făcut, nu le‑a simțit sau nu a îndrăznit să le facă.

Involuntar, ea a scuturat din cap, și apoi s‑a oprit brusc. Încă simțea o durere surdă în spatele ochilor și, când îl zări mai târziu pe Peter întorcându‑se în curte cu Baila, păși ușor în direcția lui, evitând orice zguduială.

El a dispărut în grajd, ca apoi să iasă cu o găleată în mână. Iapa a înfulecat lacom tot conținutul – ovăz, bucăți de morcov, două mere mici și o mână de cereale presate. Cât a mâncat, Peter a lăudat‑o și‑a mângâiat‑o.

— Animalele sunt minunate.

— Să nu‑ți treacă prin cap să ne luăm vreun animal, i‑a spus ea.

El se sprijini cu un picior de găleata cu mâncare, pentru ca Baila să nu o răstoarne în timp ce mânca atât de energic.

— Nu în oraș… Dar cine știe ce ne‑așteaptă. O casă ca asta, la țară, cu fântână proprie și șemineu…

Privirea lui a devenit gânditoare. Câteva secunde mai târziu, a adăugat:

— Imaginează‑ți ce‑ar fi dacă ar cădea alimentarea cu energie a orașului. Noi putem să ne descurcăm foarte bine și aici.

— Și dacă rămânem fără mâncare, a răspuns ea sarcastic, sacrificăm și calul.

Chiar atunci, Baila a ridicat cu botul găleata de furaje goală și a aruncat‑o mai departe. Peter a început să râdă în hohote, cum n‑o mai făcuse de mult. Aruncându‑și capul pe spate și strângându‑și mâinile pe lângă corp, părea cu mulți ani mai tânăr.

Mai târziu, în timp ce mâncau în curte și stropeau viespile cu apă, ea își aminti de strălucirea din ochii lui când i‑a spus despre casa de la țară, realizând deodată că astfel de visuri nu aveau nici un farmec pentru ea. Îi plăceau săptămânile de vară la țară, dar îi plăcea și viața la oraș. Nu se săturase încă de Dresda, de plimbarea zilnică până la cabinet, de micile magazine, de restaurante și teatre, de excursiile din împrejurimi și de serile la un pahar de vin în grădini de vară. Peter, pe de altă parte, își prelungea treptat tururile sale cu bicicleta, de unde se întorcea acasă din ce în ce mai târziu.

— Mi‑e frică să nu apuce fiecare din noi într‑o direcție greșită, adăugă ea, sperând că el o va contrazice.

Pisica fără o ureche se plimba în jurul mesei și sări în poala lui Peter, unde se încolăci stângace și începu să toarcă. El zâmbi și puse o mână pe blana ei.

— Ei bine, oftă el. Cred că uneori este imposibil să faci doi oameni să meargă la pas. Degetele lui mângâiau blana pisicii. Și totuși, ce e așa de rău în asta?

Respirația i se opri în gât.

— Vorbești despre despărțire?

— Nu, Rahel. Doar gândesc cu voce tare.

Căldura îi inundă fața.

— Gândește mai încet, te rog, șuieră ea.

— Nu trebuie să‑ți fie frică, spuse el calm. Acest loc mă inspiră să mă gândesc și la alte posibilități. De exemplu, să‑mi petrec lunile de vară ca un cioban, pe o pășune alpină.

— Nu mai gândești în termen de noi, rosti ea, aproape în șoaptă.

— Nu‑i adevărat, o contrazise el. Nu pun deloc la îndoială conceptul de noi. Cel mult rolul meu în el. Și profesia mea.

Pisica sări din poala lui Peter și se îndepărtă în fugă, ca și cum ar fi simțit tensiunea dintre ei. Rahel se uită la Peter, care i se părea neobișnuit de atrăgător. Vorbea rar despre el ca despre soțul ei. Cuvintele acelea pline de sentimentul posesiunii i s‑au părut întotdeauna ca un colier cu lanț, însă, în adâncul ei, nutrea această pretenție: el este soțul ei, al nimănui altcuiva. Iar ea este soția lui, a nimănui altcuiva.

Fragment din romanul „Focul” de Daniela Krien, traducere din germană de Ramona Trufin, Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Fiction, 2024

Daniela Krien s-a născut la Neu-Kaliß, în Germania de Est, în 1975. În 1999 s-a mutat la Leipzig, unde locuiește și în prezent cu cele două fiice ale sale. A urmat la Leipzig comunicarea și mass-media, audiind și cursuri de studii culturale. Din 2010 se dedică în exclusivitate scrisului. Romanul ei de debut, Irgendwann werden wir uns alles erzählen (Cândva ne vom povesti totul), din 2011, s-a tradus în 15 limbi și a fost ecranizat de Emily Atef. În 2014 îi apare volumul de povestiri Muldental. În 2015 a primit Premiul pentru debut Nicolaus Born. În 2020 i s-a decernat Sächsischer Literaturpreis pentru scrierile sale în proză. Romanul Iubirea în caz de urgență (Die Liebe im Ernstfall; Humanitas Fiction, 2021), publicat în 2019, a fost finalist al Premiului pentru literatură „Text & Sprache“ des Kulturkreises der deutschen Wirtschaft. În 2019 a ajuns numărul 1 pe lista bestsellerelor Der Spiegel timp de trei săptămâni, și drepturile lui de traducere sunt vândute în peste 28 de țări. Cel mai recent roman al său, Focul (Der Brand, 2021; Humanitas Fiction, 2024), a ajuns numărul 1, respectiv numărul 3 pe lista bestsellerelor în Elveția și în Der Spiegel. Romanul este nominalizat la Dublin Literary Award 2024 și este în curs de traducere în peste 12 țări.