Poeme de Ariana Zburlea

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem câteva poeme de Ariana Zburlea.

1. vară decepționată

ca aburul unui ceai
căldura lunii respira prin mine.
când zorii se certau cu bufnițele
viorelele își rupeau polenul
cu nervozitate
în fața petalelor arogante
de trandafiri
iar în albul ochiului, pisicile negre
îmi protejau irișii de parcă
erau puii lor.

m-am pregătit atâtea nopți
pentru tine,
să am finețea unei fiare
maturitatea unei lumânări
ce refuză să ardă altfel decât
cu făclia dreaptă.
am vrut apoi să te strâng de mână
dar te-ai ascuns în cuibul
unei vrăbii moarte,

și toate florile se uitau la mine
aproape râzând
apoi la tine,
rupându-și polenul
cu nervozitate.

2. la recherche

când ai venit
te-ai așezat pe pat
scaune nu aveam, eu mâncam în picioare
și niciodată nu venea cineva la mine
veselă, tacâmuri, toate la singular

o săptămână mi-am băut cafeaua acolo
în locul unde ai stat
fiindcă parfumul tău nu dispărea
l-am căutat după note
rășină, ceva mosc, fructul pasiunii poate
la recherche
te-am întrebat
cum ai știut?

ce nu face o femeie singuratică
pentru a afla măcar puțin despre altcineva
fără să riște
să-și cumpere scaune pentru viitor
ca mai apoi unul singur
să rămână gol
îngreunat
de presiunea atmosferică scăzută
tocmai când ninsoarea ar spulbera pe geam
ultimele vrăbii de inox

3. Poem pentru mâinile mele

azi m-am oprit pe o bancă să-mi privesc mâinile îmbătrânite în lumina soarelui de ora 4 [octombrie] ridurile fine pe degete ca niște tăieturi cu firul de păr sau ca treptele spălate de 13 ori pe zi trepte pe care nu s-a odihnit nimeni *de fapt realizez că nu a urcat nimeni vreodată mereu pantofii lor erau prea murdari sau eu prea obosită nu era lumină pe scară sau nu aveam cafea de calitate

mâini
ca un simulacru pentru conceptul de a fi
o ce frumoase erați ce proaspete când ați mângâiat părul de pe creștetul bărbaților care nu v-au iubit nu v-au sărutat niciodată dar le-ați lăsat fără regrete parfumul de pe încheieturi ba chiar ați sperat că acel parfum va rămâne atașat în visul lor cu ochii deschiși în memoria atingerii voastre ca o acrilică purpurie

au vrut să strângă toți fiorii lumii în vârfurile degetelor ele mâinile rănite de atâtea ori de greutatea pungilor goale pungilor pline cărate zilnic mâini care au stins bețe de chibrit ce se încăpățânau să ardă degete linse de înghețata topită din vafe care se transformă în rugină pe stomac mâini care au frământat aluaturi untoase și au simțit că frământă inimile îngerilor de care dumnezeu a uitat [că i-a creat] mereu prea ocupat să-l urască pe lucifer

înțeleg prea bine că tăcerea a fost cel mai erudit mason poate gradul 34 care a putut să construiască arhitectura asta plină de tăieturi pe carnea mea satinată de singurătate ca un cangur pierdut într-o lume de trambuline cu marsupiul plin de bare de metal pe care să le roadă

azi ascult tot ce are înțelept de zis apusul și apusul ascultă tăcerea mea din oasele mâinilor că ele trosnesc ca niște ancore pe fundul mării doar când plouă afară dar știi și tu că plouă așa de tare în bucurești câteodată că nici eu nu mai aud moartea altora

cum vine

4. scrisoare de pe strada dianei

hai vino, nu treci pe la mine
strada dianei nr. 2, chiar are numele meu
să-ți arăt viața mea din foi veline
cum o-ntind pe covor și pun pisica să o lingă să se sature
să mâncăm și noi o albă-ca-zăpada uitându-ne cum se așterne
mătreața atomică pe pervazurile blocurilor de zece

poate să-mi spui dacă mama ta m-ar plăcea
și eu să-i dau un telefon
nu m-as prezenta, i-aș spune
voi picta doar nuanțele ochilor băiatului dumneavoastră pentru totdeauna
și că atunci când clipești se aude un clinchet în capul meu
hai vino, treci pe la mine nici nu e nevoie să ne dezbrăcăm, e prea frumoasă
virginitatea unui trup îmbracat cu mintea care-și dă chiloții jos

ne vom număra genele până simțim că ne-a înțeles cineva perfect
în viața asta
am pune și singurătății muzică blues
să o privim cum plânge ca proasta
iar eu să mă prefac că n-am ochii ei
m-aș apropia de fiecare venă a ta să îi recit cele mai înfricoșătoare versuri
să vrei să trăim mai mult noaptea asta

ți-aș agăța paltonul în cui și l-aș trage-n nări
să simt zăpada motorina amestecate cu tămâie
deja aș ști c-aș rămâne cu tine până-mi dispar și oasele
sau până timpul ne va altera percepția
să-ți povestesc ce piele albă ai
ca o iarnă neatinsă în munți, lângă o mănăstire
că și chirurgii ar face icoană din ea
și nu te-ar mai opera la urgențe de atâta melancolie

știu că par o nebună tandră dar aparențele înșală
am tot încercat să-mi mătur tandrețea pe făraș și cumva
am regăsit-o mereu când m-am urcat în tramvai
hai vino să-ți arăt totuși ce tandrețe am ascuns
sub tocul ușii sub căni în mănuși și în ghete
dar mai ales
sub cioburile farfuriilor sparte

Ariana Zburlea are 27 de ani și iubește poezia. A publicat poeme și proză în revistele „Vatra Veche”, „Literadura”, „Eminesciana”, „Helis”, „Planeta Babel”, „Meridianul Timișoara”; pe platforme online precum LiterNet, Noise Poetry, O mie de semne.