Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Manuscrisul
Maria Sava
– Acum, după ce-am frânt pâinea împreună, putem vorbi, spuse şeful Tribului Călugărilor. În faţa lui, la masă, erau așezați încă doi frați călugări și Învăţătorul venit în vizită cu trei tovarăși de-ai săi.
-Mulţumim pentru primire, pâine şi adăpost, iubite frate, îi răspunse Învăţătorul. Acum, e vremea să ne spui de ce ne-ai chemat. Învățătorul și tovarășii săi veniseră cale de patru zile la această comunitate a Tribului Călugărilor, care avea în jur de zece membri.
Călugării aveau multe astfel de comunităţi mici în multe locuri, pe sub munte, chiar și în câmpie, cel mai adesea, prin preajma unor comunităţi umane.
– Iubite frate, Învăţătorule, i se adresă Călugărul cu blândețe, v-am chemat drept recunoaştere şi cinstire a cunoştinţelor voastre de carte.
– Şi voi le aveţi, frate, îi răspunse Învățătorul.
– Şi noi, dar nu ca ale voastre. Noi cunoaştem mai bine sufletul omului, îl ajutăm în încercările lui de a supravieţui în lumea asta ostilă. Dar noi am pierdut cunoştinţa cărţii!
Învăţătorul dădu trist din cap. Şi ei uitaseră. Oh, ce multe uitaseră. Din vechile cunoştinţe rămăseseră, mai ales, tradiţii şi amintiri…
– A ajuns unul din fraţii mei la „o mănăstire”. Ştii ce-i aia, nu?
Învăţătorul dădu din cap afirmativ:
– Un fel de „biserică”…
– E părăsită de mult timp. Poate chiar de la Apocalipsă. E o ruină, acum.
Învăţătorul dădu din nou din cap. Ştia, văzuse multe ruine la viaţa lui, pe unde călătorise, deși, acum, deasupra ruinelor trăiau noi comunităţi…
– Nu trăieşte nimeni acolo, îi răspunse gazda. Fraţii mei au rămas peste noapte și au cercetat ruinele. S-au gândit că ar putea fi un loc potrivit pentru o nouă comunitate. Peste dealuri, de jur împrejur, sunt câteva alte comunităţi: a Oierilor, a Lemnarilor, chiar a Ţăranilor. E un loc bun între dealuri, la adăpost de vânturile iernii dinspre Nord… Îi zice Putina sau Putona… Ai știre despre un astfel de loc?
– În Ţara de Sus? Hm… Era pe-acolo o ctitorie domnească, îi zicea Putna…
– De-a Domnilor?
– Da… Asta a fost de mult tare, in illo tempore… Spune mai departe, frate Călugăre.
– Cercetând ruinele, au dat peste o chilie. Şi acolo au găsit un cufăr dintr-un lemn special. Ca de obicei, părţile metalice dispăruseră, măcinate, dar cufărul era întreg. Şi în el au găsit nişte manuscrise!
Învăţătorul deveni dintr-odată interesat. Ruine se aflau în toată Ţara cea Mare şi în Ţările din jur. La Apocalipsă, mai bine de cinci veacuri în urmă, acea armă blestemată a distrus toate lucrurile făcute din materiale „artificiale”. Acele lucruri descoperite de om care aparţineau Nenumitului, ziceau ei. Au dispărut armele, armatele şi, odată cu toate acestea, Civilizaţia. Au rămas numai lucrurile din lemn şi piatră, şi partea de produse agricole care creşteau natural. În nebunia ce a urmat şi a foametei grozave, au supraviețuit puţini oameni.
Dar manuscrise se găseau extrem de rar. Poate pentru că, înainte de Apocalipsă, nu se mai scriau cărţi, pentru că oamenii nu le mai citeau. Ştia că pe atunci, mai bine de cinci veacuri în urmă, toată înţelepciunea omului fusese pusă pe nişte maşini din plastic şi metale, cu memorie artificială. Şi ele dispăruseră cu tot cu înţelepciunea lor. „Şi cărţile?”, își aminti Învăţătorul întrebarea pe care o pusese, cândva, în copilărie, Învățătorului său. „Şi cărţile, îi răspunsese acesta, pentru că erau făcute din «hîrtie». S-au descompus, s-au topit, iar scrisul de pe ele s-a risipit precum aburul… Au rămas doar manuscrisele scrise cu tuş natural pe piele de viţel…”
Şi acum, Călugărul din fața lui îi amintea de niște manuscrise!
– Şi vrei să mi le dai mie? întrebă cu teamă parcă.
– Poate…, îi răspunse Călugărul gânditor. Trebuie mai întâi să le descifrezi, dacă poţi. Cu grijă, pentru că manuscrisele se pot distruge oricând… Şi dacă nu au înţeles religios, de importanţă pentru noi, sunt ale voastre.
Călugărul scoase de sub masă o cutiuţă din lemn lăcuit și, ridicându-i capacul, arătă cele câteva ghemotoace de pergament, de pe fundul ei, înnegrite de timp şi mucegai.
– Erau mai multe, dar, ca de obicei, atinse de vreme. Mucegaiul datează de când au deschis frații cufărul. De aceea trebuie să facem repede ceva cu ele, înainte să se distrugă.
– Noi avem nişte lacuri obţinute din răşini, spuse Învăţătorul. Dacă le tratăm, le putem salva.
Călugărul încuviinţă, auzise şi el de lacurile lor.
– Va trebui să umblăm cu grijă cu ele, sunt prea importante pentru toţi.
Învăţătorul se aplecă şi luă în mână unul din pergamente. Era doar o foaie răsucită sul. Cu grijă infinită, desfăşură manuscrisul până apăru scrisul.
– Înţelegi ce scrie? întrebă Călugărul în șoaptă.
Învăţătorul făcu un semn tovarăşilor lui. Unul din ei scoase din sac două vergele de lemn de corn, grele, prismatice. Le aşeză cu mare atenție de fiecare parte a pergamentului, pentru a-l menţine deschis. Alt învăţător scoase din sacul lui o cutiuţă în care era un lichid transparent, puţin gălbui. Cu o pensulă lată, dar fină, întinse lichidul pe suprafaţa documentului.
– Culoarea va dispărea, la uscare, zise Învăţătorul. Şi pergamentul se poate răsuci la loc, în sul, fără ca pelicula să crape. Acum, nu se mai distruge… Am făcut de multe ori acest lucru. Avem manuscrise vechi de câteva sute de ani… Să vedem ce fel de scris este… Hm, nu cred că e religios.
-De unde ştii? întrebă Călugărul, întristat. S-au pierdut atât de multe tradiţii… Oamenii nu mai cred sau au început să creadă în zeităţi noi. Este mai importantă supravieţuirea pentru ei decât viaţa veșnică. Şi călugării au uitat până și riturile. Manuscrise din care să înveţe cele uitate ar ajuta atât de mult…
– Uită-te şi tu. Scrisul nu este nici chirilesc, nici grecesc. Pe timpul când Putna era mănăstire, manuscrisele religioase se scriau astfel.
– Pot să vă rog să-mi permiteţi să le transcriem şi noi traducerea?
– Da, îi răspunse Învăţătorul, dar pentru omenire va mai fi oare important? Ştia, din diferite scrieri, că religia n-a ajutat prea mult în acele timpuri din urmă. Într-un fel sau altul, a avut şi ea rolul ei în Apocalipsă, în distrugerea civilizaţiei umane. Pe de altă parte, ştia că nu se pot împotrivi religiilor. Oamenii sunt însetaţi de credinţă, dacă n-o vor găsi în cea veche, vor inventa una nouă. Poate chiar mai rea!
– Da, o să vă ajutăm să le copiaţi, continuă el, dar aveţi grijă ce învăţaţi din ele. Sunt trunchiate, se pot înţelege lucruri bune şi lucruri rele. Depinde ce vrem să-i învăţăm pe oameni.
Călugărul dădu, gînditor, din cap.
– Şi ăsta…?
– Acest manuscris este mai nou. Poate nu cu mult înainte de Apocalipsă.
– Poţi să îl descifrezi?
– Cred că da… Ia să vedem… Hm… Ascultaţi:
„Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă”.
Liniştea se așternu în chilie. Apoi, Călugărul spuse:
– Cred, totuşi, că e un text religios. Precis a fost scris de un Profet…
– Se poate să ai dreptate, îi răspunse Învăţătorul, gânditor. Va fi stat o vreme pentru linişte şi meditaţie printre călugări…
– Sau poate de un nebun, se auzi un glas parcă venit din altă lume.
– Poate…, repetă, precum ecoul, Învăţătorul.
Sumar Literomania nr. 408-409 (2026)
Scrie un comentariu