Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Domniță dragă
Monica Suditu
E duminică seara. Cu ochii în televizor, o replică mă aruncă din pat de cât am râs. O femeie țâfnoasă, cu o fustă în pliuri cu care mătură podeaua, trântește o haină groasă, veche, cu model tradițional, pe spătarul unui scaun unsuros. Se uită pieziș la un bărbat așezat la masă, cu barba neîngrijită, albă, cu fața ridată, arsă de soare, și broboane mari la tâmple. Îi iese dintre buzele subțiri, ca două trestii ascuțite:
— Ți-am cusut-o. O să țină mai mult decât tine.
Se răsucește scurt pe călcâie și pleacă.
Bărbatul aruncă un scuipat într-un pahar cu gura largă, ca un lighean sugrumat de fund.
Mă șterg la ochi și caut de jos, lipită de parchet, un șervețel și o paletă de muște, să-l pocnesc pe needucat pe gură. Sunt atârnată pe parchet cu o pătură trasă după mine, râd cu poftă.
Ce femeie acră. Ce zoaie de bărbat.
Filmul ăsta e de când era bunica fată mare. Mie îmi place. Oi avea apucături de bunică sau de fată mare? Mă ia din nou cu râs.
N-am primit o îmbrățișare nu vreau să spun de când. De sărbători două palme pe spate, două secunde, un pupic în aer lângă obraz și pa, ca un dumicat uscat, înghițit pe nemestecate, care trebuie să țină o săptămână. Pun o șuviță de păr după ureche. Încet. Aș vrea o altă mână. Un petic de căldură se întinde pe piept. Coboară spre stomac. Caută două brațe. Tot calde. O voce intră în acțiune, dulceagă, cu un rest de obrăznicie strânsă-n dinți:
Îmbrățișare, domniță dragă, n-ai primit de mult. Faci de rușine genul din care aparții. Corect: nu vrei de la oricine. Și, dacă ai pretenții de adevăr, atunci stai bine și așteaptă.
Tu nu vrei un bărbat, tu vrei bărbatul.
Mă irită ce aud. Nu am chef de radiografia ta la miezul nopții. Nu reacționez, să nu se prindă că ascult. Sunt lipită de televizor, cică. Dar sunt.
Bărbatul se întinde peste masă, cu trei degete groase apucă paharul din tablă valoroasă, dă vinul peste cap și râgâie. Rămân atentă la parter, cu pătura căzută toată, întinsă peste mine și covor.
— Am avut o soție ca asta, mormăie el, a naibii, cu năduf. Și m-a iubit nebunește. Acum s-a dus.
Se dă pe spate să prindă în mers o talie, o gleznă ieșită din pantof femeii care tocmai a plecat de lângă el.
O arțăgoasă și un nespălat, ce mai pereche. Așa ceva… Doamne ferește, îmi spun în gând.
Vocea nu mă lasă:
Stai calmă, nu ești tu acolo. Tu ai pretenții de divă neînțeleasă și ești înconjurată de aer rece. Stai cu pătura asta trasă pe genunchi, duminică noaptea, în loc să fii luată de mijloc și ținută lângă o respirație caldă de bărbat. Unde ai fi putut fi în seara asta dacă acceptai invitația în oraș? Da, e de bun-simț, prezentabil. Eu l-am văzut bine de sus. De ce spui „nu” și mulțumești?
Sângele mi se adună în obraji. Aerul se încălzește în jurul meu. Pătura mă frige. Iese din mine:
Mai lasă-mă cu analiza ta. Nu simt nimic, ce vrei? Să stau ca o momâie și să casc? Să mă uit pe furiș la ceas, să clocotesc de nerăbdare ca să plec? Ce ai? E weekend. Stau cu cine îmi doresc. Și dacă în mine e „nu”, pe gură clar nu iese „da”. Am încercat întâi. Am ascultat ce spune. E fix mâncarea aia simplă, fără sare. Mănânci de foame, dacă vrei ceva în burtă. Eu pot să stau flămândă. Gata, vreau liniște acolo sus.
Comand autoritar, de la parter, cu fundul amorțit pe lemnul de stejar. Sângele se hotărăște să călătorească spre zone defavorizate.
Revine muierușca cu ochii de oțel. Bărbatul se îndreaptă în scaun, se ridică și face o plecăciune.
— Vă mulțumesc, domniță scumpă.
Femeia, cu o tavă în mână, plină cu pahare și vin împrăștiat, face un pas în spate. Îi cade băsmăluța albă, creață pe la margini. Se holbează uimită și scoate o șoaptă mică:
— Cu drag.
Apoi dispare în mulțime.
În cârciumă fumul se ridică până la grinzile de lemn. Clienții veseli dau pe gât pahare. Vor și mâncare, și muzică, și băutură. Femeile servesc la mese, se strecoară printre meseni și cântăreți, cu tăvi ovale pline, ținute deasupra capului, într-o parte.
Asta mică, țâfnoasă, trece cu o pulpă rumenă, aburindă, grea sub mâna micuță. Bărbatul care a urmărit-o îi ia tava cu o singură mișcare și o pune sub palma lui murdară, grea, păroasă.
— După dumneavoastră, domniță. O duc eu. Unde e masa?
Femeia nu vorbește. Pare încurcată. Își îngroapă mâinile în șortul pus deasupra fustei lungi, ridică bărbia spre omul ăsta greu și își permite un zâmbet mic și o privire rușinată. Înaintează repede, cu faldurile fustei ștergându-se de scaune și negustori.
Dacă aș fi eu în locul femeii ăleia, m-aș fi uitat la un asemenea bărbat? Strâng pătura în jurul meu. Doamne ferește, nu vezi ce igienă are? Și maniere. Și cum picură din el? Îmi zic tot eu.
Vocea mică nu mă slăbește:
Oprește-te, femeie. Intră în trecutul lor, stai în vremurile de atunci, că nici tu n-ai fi fost vreo floare. Ai fi avut șapte fuste aruncate și niște ițari ca lenjerie. Crezi că tu ai fi fost mai brează?
Mă uit cu atenție la hainele din film. Are dreptate vocea. Și dacă mai pun și niște corsete, atunci e clar. Cu muncă, cârciumă, mâncare și straturi de materiale, nu se lasă cu urme de Chanel. Miroase a piele încinsă, a muncă, a soare, praf, sudoare.
Femeia aia pe care ai judecat-o că este acră, poate e sătulă de unii care vor s-o înghesuie, să plece fluierând. Tu uiți cum mergi pe stradă și cum reacționezi la gură-cască?
Un fior mă trece până în creștetul capului. Mă ia cu frig de la căldură. Câteodată, dimineața, când plec la muncă, mă întâmpină o privire râncedă, ca o pată de ulei pe un guler alb. Mă uit o dată și întorc capul ca și cum n-ar fi. Trec mai departe. Nu există.
Umerii mi se adună în față. Genunchii se lipesc unul de altul. Degetele de la picioare strâng pătura sub ele. Mă sprijin cu spatele de canapea. Ce viață au avut de îndurat. Nu am voie să mă vait. Aș vrea să spun ceva, să pun la punct vocea din mine, dar culmea, nu găsesc nimic.
Filmul se derulează. Sunt cu ochii în șortul alb, la mâinile micuțe, muncite, și la mâinile groase, masculine. Se potrivesc. Cum de nu mi-am dat seama? Dar romantismul unde e?
În capul tău e romantismul, revine vocea. Tu crezi că zboară porumbei cu dantelă și bomboane? Nu vezi nici azi, darămite atunci. Ce ai?
Intră reclama. Eu sunt în film. Ce romantic, mă aud gândind. Răsuflu ușurată fără să știu de ce.
În sfârșit, ți-a venit mintea, comentează vocea din fundal.
Ce-aș fi făcut eu dacă eram în locul ei?
Nimic altfel, îmi spun. Aș fi reacționat la fel. Dar dacă acum, în epoca asta a mea, aș fi surprinsă de o așa atenție? Tot timidă, cu mâinile frământate în fustă, aș fi?
Fii sinceră, nu te minți, suflă vocea în mine. Curaj. Știu că ai.
Mă gândesc o clipă, să fiu sigură că nu mă mint. Aș fi cu bărbia dreaptă și privirea clară, directă în ochii lui. Nu m-aș fâstâci, îmi spun. Apoi, cu un gând mai mic: asta la suprafață, ca să vadă el.
Pe dinăuntru aș fi fix ca ea. Aud în șoaptă:
Nu m-ai dezamăgit.
Zâmbesc.
Nici eu pe mine.
Mă ridic, fac ordine pe întuneric, doar cu lumina de la ecran. Tot blocul doarme. Am în minte doi oameni care acum nici nu există, dar sunt atât de vii. În drum spre dormitor, din nou șoptește:
Ți-ar fi plăcut să fii în timpurile alea?
Răspund fără niciun gând gândit.
Dacă aș fi fericită, da.
Bâjbâi pe întuneric și mă întind în pat. Un greiere afară cântă dincolo de geam.
Îmi netezesc perna cu mâna.
O netezesc și pe cea de lângă mine.
Pe jumătatea mea, adorm.
Sumar Literomania nr. 410-411 (2026)
Scrie un comentariu