Cum apasă pietrele

În 2016, pe la mijlocul lunii august, într-una dintre densele sale cronici bilunare din revista „Visão”, António Lobo Antunes făcea o nouă trimitere la Transilvania. Părea rămas cu gândul la expediția spre Colibița, în inima Călimanilor, unde îl însoțisem cu doi ani în urmă. Scrisese deja de mai multe ori despre România și îmi mărturisise cât de profund îl marcase contactul cu oamenii și locurile din Transilvania, dar tot mi-a tresărit inima când am citit următoarele rânduri: „Munca mea constă în a scrie până ce pietrele devin mai ușoare ca apa. Eu nu fac romane, nu spun povești, nu pretind să distrez pe cineva, nici să fiu amuzant, nici să fiu interesant; vreau numai ca pietrele să devină mai ușoare ca apa. […] M-am simțit fericit în Transilvania, în munți. Pe înălțimile de acolo pietrele își mai pierduseră din greutate, dar mai aveam încă nevoie de mult timp deoarece cuvintele sunt foarte lente și durează până reușesc să impregneze lucrurile, intră greu în ele; ideea despre moartea mea începe să semene cu moartea mea. Uneori corpul meu îngheață, alteori câte o piatră se ridică. Însă multe dintre ele încă lipsesc. Când toate vor deveni mai ușoare ca apa, atunci da, pot să fiu citit, fiindcă am scris ceea ce era necesar să scriu.“

Nu aveam nevoie de explicații ca să înțeleg sensul acelei vegheri metodice la pragul cuvintelor, secretul scrisului său. Se știe că Lobo Antunes așteaptă mai răbdător ca nimeni altul până ce cuvintele reușesc „să intre în lucruri“. Căci el situează de câteva decenii bune însăși dificultatea scrisului în zona care precedă cuvintele, una ce nu are de-a face cu literatura decât tehnic, fiindcă depinde absolut de autenticitatea și de răbdarea cu care un autor se încumetă să-și avanseze cuvintele iar apoi să-și continue forarea în adânc. Însă acele pietre ce apasă sufletul, și abia rareori ajung să leviteze – dacă ajung – erau pentru mine un motiv inedit. Aveam să-l înțeleg abia la un an după articol, odată cu apariția acestei noi cărți, cu un titlul extraordinar: „Até Que As Pedras Se Tornem Mais Leves Que A Água” – „Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa”. Să presupunem oare că și în acel grandios peisaj carpatin Lobo era urmărit de ideea propriei morți, lucru mărturisit cu prețul enorm pe care îl reclamă orice act impudic de confesiune prin cuvinte așternute pe pagină? Și deja i se cristaliza romancierului imaginea pietrelor flotante din acest roman chiar acolo, sau transporta chiar și în acel peisaj greutatea unei compoziții deja începute? Cine știe… Fie spus de la bun început, opul acesta, al douăzeci și nouălea din seria de autor de la Editura Dom Quixote (ajunsă deja la treizeci și patru de cărți, fiindcă nu include doar romane), este primit cu explozii de entuziasm în presa portugheză și internațională, acolo unde primele traduceri au început să apară: răscolitor, tulburător, ardent, entuziasmant și greu de suportat, stăpânit cu furie, construit cu nebunie, dramatic, deseori crud, de o imensă profunzime, tragic încât face să curgă sângele limbii portugheze, compoziție capitală a unui mare scriitor care continuă să trimită aproape anual în librării, cu aceeași nonșalanță, capodopere… cu astfel de elogii e salutat acest roman.

Un sublocotenent din armata portugheză, luptător în războiul colonial din Angola, se întoarce acasă, la Lisabona, aducând un copil negru, unul dintre puținii supraviețuitori dintr-un sat african ai cărui locuitori fuseseră masacrați de plutonul lui. Unii vin din război cu trofee – o ureche tăiată într-un borcan, de exemplu – sau cu diverse obiecte de care îi leagă amintiri, mulți se întorc cu răni și sechele grave, pe corp și în suflet, numai acest sublocotenent salvează un copil. O face poate dintr-un rest de bunătate sau ca să-și afirme autoritatea asupra celorlalți, ori în semn de căință, nu vom afla niciodată. Și nici nu e prea important, decât probabil pentru vanitatea noastră de psihologi amatori, nu și în viesparul celorlalte întrebări din carte. La patru decenii de la acele întâmplări, băiatul, între timp integrat în noua familie (în care se va naște ceva mai târziu și o fată), trimis la școală printre albi, a devenit om serios, salariat la Lisabona, căsătorit cu o femeie albă (rasistă) care îl disprețuiește, numită invariabil în carte Excelența Sa. Împreună cu părinții adoptivi, cu soția și cu sora vitregă, „negrul“ urmează să ia parte într-un mic sat din nordul Portugaliei la tăierea porcului, tradiție pe care familia ține să o respecte an de an, chiar dacă nimeni nu mai locuiește în casa strămoșească. Aici, odată cu înjunghierea animalului, fiul își va înjunghia și tatăl adoptiv, răzbunându-se astfel pe militarul portughez care îi mutilase și ucisese părinții naturali în Angola, cu patruzeci de ani în urmă. Toți protagoniștii acestei compoziții par să cunoască în sinea lor, cu anticipație, acest deznodământ, și par să-l aștepte ca pe o ușurare. Ei intuiesc paricidul în mod repetat, inclusiv victima, iar acesta este unul dintre motivele obsesionale ce apare și dispare în subconștientul fiecăruia. Dar compoziția romanescă e concepută mai degrabă ca o tragedie greacă, în fundal cu permanenta voce activă a unui cor, menită să amplifice în crescendo mesajul că destinul este ineluctabil. Încă din timpul războiului, camarazii îl preveniseră pe sublocotenent că acel copil se va răzbuna odată ajuns la maturitate. Presentimentul devine certitudine formulată în câteva cuvinte rostite de o a șasea voce a romanului, într-o introducere cu rol de prolog. E o verișoară, spiritul locului, unul dintre puținii locuitori ce continuă să-și ducă viața în satul aproape abandonat. Ea se îngrijește de mormintele familiei, face legătura cu morții, cu trecutul familiei tradiționale portugheze, și are aici rolul Cassandrei, stăpână peste imperiul memoriei, voce impersonală a misterului. Ne prezintă lucrurile la zece ani după ce s-au petrecut, însă dintr-un fel de viitor care s-a anulat.

Avea dreptate autorul să ne prevină, încă o dată, că nu trebuie să căutăm acțiuni palpitante nici în noul său roman, din moment ce totul poate fi rezumat, și chiar este, de la bun început, în câteva fraze. Iar puținele fragmente narative reconstituie sumar, din bucăți, evenimente petrecute în timpul războiului, fără să participăm efectiv la vreo luptă, fără să fie precizate repere în timp și spațiu ale acelui ultim conflict colonial în care regimul salazarist implicase forțele unui deja apus imperiu. Încă de la debutul său editorial cu romanul „Memória de Elefante” („Memorie de elefant”), tânărul Lobo Antunes denunțase în fraze cu puternic impact acel măcel. Iar traumele generației sacrificate în Angola sunt apariții episodice prezente apoi în toată opera sa de ficțiune. Dar romancierul a precizat mereu că nu va scrie niciodată „despre“ acel război, în care el însuși a fost trimis ca medic militar, din respect pentru camarazii săi – victime sau supraviețuitori; din respect pentru vieți și întâmplări reale de care nici o construcție de ficțiune, nici unul dintre acele romane „evenimențiale“ nu au dreptul să se atingă. Firește așadar că personajele din acest nou roman sunt doar voci și umbre. Nici unul dintre cele aflate în prim-plan nu are nume, toate apar aproape lipsite de corporalitate, chiar și când suferința le deformează carnea, ca pietrele la rinichi ale mamei. Și toate cele cinci voci principale („negrul“, Excelența Sa, mama, tatăl, sora) sunt locuite de tot atâtea ipostaze ale durerii.

Fragment din prefața romanului „Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa” de António Lobo Antunes, traducere din portugheză şi note de Dinu Flămând și Anca Milu Vaidesegan, Colecţia „Raftul Denisei” (coordonată de Denisa Comănescu), Editura Humanitas Fiction, 2019