Conştiinţă critică ascuţită, Gheorghe Crăciun dispunea de o reală vocaţie a prieteniei şi de un spirit integrator, care i-au permis să manifeste empatie şi admiraţie pentru prietenii săi scriitori care practicau o literatură diferită de aceea scrisă de el însuşi. Îi datorăm astfel lui Crăciun una dintre cele mai frumoase cărţi de eseuri literare de la noi, e vorba de volumul „Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu”, apărut iniţial în 2003, la Editura Grinta, şi reeditat în 2016 la Editura Polirom, în seria de autor îngrijită de Carmen Muşat şi Oana Crăciun. Coleg de generaţie cu Mircea Nedelciu[i] (lider al optzecismului bucureştean) şi admirator al mai vârstnicului Radu Petrescu (reprezentant de vârf al Şcolii de la Târgovişte, care trăia solitar şi marginal, în anii comunismului), Crăciun scrie o serie de eseuri literare despre cei doi într-o manieră plasată à mi-chemin între confesiune şi analiză critică.
Volumul conţine, aşadar, eseuri despre Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu – grupate în două secţiuni distincte, „Racursiuri cu Radu Petrescu“, respectiv „Fotograme cu Mircea Nedelciu“ –, scrise în decurs de aproape două decenii, începînd cu anii ’80 şi pînă în anii 2000, ante- şi post-decembriste, legate între ele prin secvenţe explicative (de context, de biografie), adăugate în momentul alcătuirii ansamblului cărţii. Reunirea contrariilor pe care le încarnează aceşti doi mari prozatori, unitatea de ansamblu a construcţiei se datorează, pe de o parte, talentului de prozator al lui Crăciun, dar pe de altă parte, semnificaţiei de naraţiune formatoare pe care o capătă aceste eseuri aşezate cap la cap.
Pasionat de fotografie, promotor al „textualismului” la noi (variantă a telquelismului francez şi a structuralismului, care reuşeau să pătrundă, ilicit, şi în România anilor ’80), Nedelciu era un spirit teoretic şi un prozator nervos, un observator al cotidianului, al fragmentarului, atent la tehnologie şi, pe urma înregistrărilor, practicant în scris al unor „transmisiuni directe”; împrumuta cadre şi perspective filmice, era interesat de cele mai noi teorii literare occidentale, care ajungeau, cu mare greutate, şi în mediile intelectuale româneşti, în special tinere şi de avangardă. Prin contrast, Radu Petrescu era un clasicizant, abstras din cotidian (şi de nevoie, desigur), pasionat de pictură, care privea literatura (şi viaţa!) cu un ochi educat de pictură (era pasionat de Pallady), interesat de universul mare, de calitatea aerului, a cerului, de „aerul” dintre lucruri, de spaţiu, de lentoare.
Cartea – în ansamblul ei – vorbeşte despre felul în care literatura acestor doi prozatori îl formează decisiv pe Gheorghe Crăciun, despre felul în care ea lasă urme în teoria şi practica literară a lui Crăciun însuşi. Gheorghe Crăciun îl cunoaşte pe Radu Petrescu în 1978, cînd îl vizitează la Bucureşti, la recomandarea lui Horia Bernea (pe atunci era profesor la Tohan, unde înfiinţase „un cenaclu-laborator de creaţie” pentru elevii săi şi venea să-i ceară părerea lui Radu Petrescu despre textele copiilor, fiindcă prozatorul târgoviştean experimentase el însuşi în domeniu, ca profesor la Petriş şi Prundul Bârgăului). În aceeaşi perioadă, Crăciun continua să frecventeze Cenaclul optzecist „Junimea” (condus de Ov. S. Crohmălniceanu), dar a ţinut secret faptul că-l frecventa pe Radu Petrescu.
Atmosfera tinerească, experimentală a cenaclului – în care Nedelciu se manifesta ca un lider informal al grupului bucureştean – contrasta cu calmul politicos şi grav al lui Radu Petrescu, prozator flaubertian, rafinat, fascinat de clasici şi trăind în recluziune în casa lui din Grădina Icoanei: „Radu Petrescu – scrie Gheorghe Crăciun – a fost unul dintre puţinii scriitori «bătrîni» care m-au încurajat în căutările mele, şi asta într-o primă perioadă de experimentalism radical, în multe privinţe riscant. Îndemnurile de a continua ceea ce începusem veneau din partea unui prozator fascinat înainte de toate de clasici, cu o scriitură clasică, cu o cultură întemeiată pe marii autori renascentişti şi pe romancierii secolului al XIX-lea, aparent fără nici o legătură cu proza noastră de la sfîrşitul anilor ’70”.
Dar marginalitatea şi izolarea în care trăia Radu Petrescu (la fel ca şi ceilalţi târgovişteni, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa, Radu Petrescu nu publica în epocă) îl apropiau, de fapt, de condiţia tinerilor optzecişti cenaclieri – dintre ei numai Nedelciu reuşise să-şi publice, în 1979, volumul de debut, „Aventuri într-o curte interioară” – volum pe care Radu Petrescu îl citeşte, la recomandarea lui Crăciun. Cel din urmă i-l va prezenta, de altfel, lui Radu Petrescu pe tînărul său prieten şi coleg de facultate. În lumea cenuşie şi lipsită de perspective a comunismului – în care singura şansă a unui absolvent de Litere era să fie profesor la ţară –, Crăciun admiră la Radu Petrescu această opţiune de a-şi trăi viaţa ca/în literatură, „posibilitatea de a-şi transforma existenţa zilnică într-o istorie individuală simptomatică, fapt care mă atrăgea irezistibil, pentru că eu însumi ajunsesem să cred, pe vremea aceea, în posibilităţile prozei ca într-o şansă acordată biografismului”. Drept urmare, Crăciun îl va vizita periodic (venind de la Braşov) pe Radu Petrescu, cu care poartă „nesfârşite dezbateri” literare, fiind însoţit uneori de prietenii săi, Gheorghe Iova, Mircea Nedelciu şi pictorul Ion Dumitriu.
Crăciun formulează în aceste eseuri critice şi confesive – aşa cum se întîmplă şi în cazul marelui său prieten, Mircea Nedelciu – consideraţii dintre cele mai pertinente, mai subtile despre cărţile lui Radu Petrescu, fie ele de ficţiune (romane ca „Matei Iliescu”, „Ce se vede” etc.) sau de eseistică (aşa cum e „Meteorologia lecturii”, o carte a unui rafinat cititor). Lucrul e valabil şi în cazul prozei scurte nedelciene sau a romanelor lui. Dispărut prematur în 1982, Radu Petrescu ar merita readus mai mult în atenţia publicului – ca unul dintre marii noştri prozatori (flaubertieni). De Mircea Nedelciu – dispărut şi el, la 49 de ani, în 1999 – nici nu mai vorbesc (dar poate el este mai prezent în conştiinţa publicului, ca lider de generaţie optzecistă). Iar Gheorghe Crăciun însuşi beneficiază din plin de revenirea în atenţia publică prin seria de autor care-i este dedicată la Editura Polirom.
Recomand acest splendid volum de eseuri în care se reuneşte un trio imbatabil: Radu Petrescu, Mircea Nedelciu şi, desigur, „autorul” eseurilor, Gheorghe Crăciun – cel care, cu temperamentul său de ardelean, se situează între Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu, altfel spus, între tradiţie (clasicism, trecut) şi inovaţie (experimentalism, prezent).
Gheorghe Crăciun, „Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu”, ediție îngrijită de Carmen Mușat și Oana Crăciun, prefață de Carmen Mușat, Editura Polirom-Cartea Românească, 2016, 312 p.
[i] Am stat de mai multe ori de vorbă cu Gheorghe Crăciun despre Mircea Nedelciu, pe vremea când lucram la teza de doctorat consacrată celui din urmă. Am folosit, de altfel, în analiza mea, sugestiile critice pe care le-a făcut Gheorghe Crăciun la adresa textelor lui Mircea Nedelciu.
