A fi şi a avea

Ferdinand este convins că nu poate trăi fără Miranda, prin urmare o răpeşte şi o aduce la el acasă. Miranda, însă, îl consideră doar un Caliban barbar care n-a făcut altceva decât s-o ascundă în peştera lui. Numele acestea sunt, evident, extrem de cunoscute cititorilor. Dar, la fel de evident, datele de mai sus nu se potrivesc cu cele din „Furtuna” lui Shakespeare. Şi nici lumea în care se mişcă aceste personaje nu mai este minunată. Căci Ferdinand se numeşte, acum, Ferdinand Clegg şi este funcţionar. Pe Miranda o cheamă Miranda Grey, are douăzeci şi trei de ani şi este studentă la Arte. Acţiunea se petrece la Londra, în plin secol XX, iar romanul care cuprinde toate acestea – raportându-se mereu, dar în sens invers – la celebra piesă shakespeariană este „Colecţionarul”, de John Fowles. Apărut în anul 1963, deşi autorul lucra deja, de mai bine de zece ani, la alte scrieri, mai cu seamă la „Magicianul”, „Colecţionarul” l-a uimit chiar şi pe Fowles cu uriaşul succes, cartea fiind, de altfel, ecranizată în scurt timp. Pornind, măcar ca pretext, de la situaţia din „Furtuna”, textul acesta al lui John Fowles depăşeşte rapid nivelul strict livresc şi dobândeşte noi semnificaţii, transformându-se, pe parcurs, într-un adevărat studiu social şi psihologic asupra acelor oameni – profund dispreţuiţi de scriitor – care aleg să colecţioneze nenumărate lucruri, doar pentru ca, în acest fel, să-şi sporească (desigur, doar în mod iluzoriu) propria importanţă. Numai că Ferdinand Clegg nu se mulţumeşte să colecţioneze simple obiecte, ci nutreşte nebunescul proiect de a reuşi să trateze alte fiinţe umane ca pe nişte obiecte, aceasta fiind, de fapt, situaţia Mirandei, prizoniera lui fără putinţă de scăpare.

Esenţial este însă că, începând să-şi analizeze cu atenţie temnicerul, Miranda îşi dă seama că, în fond, el este adevăratul prizonier, de aceea îi şi spune mereu Caliban – prizonier nu între ziduri, ci între nişte limite de netrecut, ale existenţei lui moarte, uscate din cauza lipsei sentimentelor, în fond, a umanităţii de natură a salva orice fiinţă de transformarea în simplu obiect.

Aparent, cartea porneşte, la nivel strict narativ, de la un fapt divers – şocant, desigur: un tânăr care, în general, trece mereu neobservat, răpeşte o fată pe când aceasta se îndrepta spre casă, venind de la cinematograf. Miranda ajunge, astfel, în pivniţa casei lui Clegg, pivniţă pe care acesta o amenajase cu mare grijă tocmai în scopul de a o adăposti pe cea mai preţioasă captură a sa. Căci, pasionat de fluturii exotici şi având şi o asemenea colecţie, Ferdinand Clegg este, practic, atras de Miranda aşa cum ar fi atras de un exemplar minunat dintr-o specie rară de insecte, nereuşind niciodată s-o privească – şi, cu atât mai puţin s-o înţeleagă – ca pe o fiinţă umană. Şi, cu toate că familia fetei locuieşte în apropiere de odioasa pivniţă unde tânăra va fi silită să trăiască, nimeni nu o va găsi pe Miranda, în ciuda eforturilor depuse de autorităţi. Pe de altă parte, în ciuda acestei apropieri fizice dintre locuinţele celor doi protagonişti, cu greu ne-am putea imagina medii mai deiferite şi puncte de vedere mai opuse decât ale Mirandei şi ale lui Clegg, Fowles abordând, aici, şi problema diferenţei dintre categoriile sociale ale vremii. Căci frumoasa Miranda se bucura, înainte de a fi răpită, de toate privilegiile, beneficiind de educaţie strălucită, fiind înconjurată de o mulţime de prieteni şi admiratori. Clegg, pe de altă parte, provine dintr-o familie destrămată, e un introvertit marcat de numeroase complexe sociale şi fizice, singura lui bucurie fiind colecţia de fluturi – dar şi aceasta se transformă în obsesie maladivă odată cu intrarea Mirandei în aria lui de interes. Astfel, de la simple şi oarecum nevinovate fantezii care o includeau pe fata cea frumoasă pe care o remarcă întâmplător, într-o bună zi, Clegg ajunge să fie complet obsedat de imaginea ei, imaginându-şi chiar şi o întreagă existenţă alături de cea care nici nu visa ce pasiune deşteptase. Prima parte a romanului este reprezentată de relatarea lui Clegg cu privire la acţiunile şi intenţiile sale şi, mai cu seamă, la dragostea pe care o simte pentru Miranda. Numai că devine în scurt timp evident că ceea ce el numeşte dragoste nu este altceva decât o dorinţă acută de a o avea, o nemaiîntâlnită dorinţă de posesiune, nu în sens fizic, ci în sensul în care, mental, el o transformă pe tânără într-un obiect al său, un lucru de preţ de care poate dispune după cum crede de cuviinţă, exponatul suprem al colecţiei sale.

Este evident, desigur, dacă avem în vedere opera lui John Fowles în ansamblu, că scriitorul a abordat aici una din temele sale favorite, la care va reveni, de altfel, şi în romanele ulterioare, şi anume obsesia posesiunii, organizarea existenţei umane sub semnul tutelar al lui „a avea”, trăsătură caracteristică, după cum consideră autorul, a societăţii moderne industriale. Clegg devine, aşadar, şi modul găsit de Fowles pentru a reprezenta o gravă confuzie a valorilor, deopotrivă, semnul eşecului unei întregi societăţi de a mai face diferenţa între nevoia de a-şi exercita puterea şi controlul asupra celorlalţi, pe de o parte, şi, pe de altă parte, puterea eliberatoare a dragostei adevărate. Dar confuzia pe care o trăieşte Clegg este cu atât mai mare, cu cât fiinţa reală, Miranda în carne şi oase, se dovedeşte a fi complet diferită de imaginea mentală pe care şi-o construise el. Căci fata îl respinge de la bun început, neezitând să-şi exprime deschis profundul dispreţ pentru tot ceea ce înseamnă Clegg şi, în fond, lumea lui, criticându-i lipsa de gust, complexele, modul de viaţă, obsesiile. Iar unica soluţie pe careo găseşte el în această situaţie este de a-i face Mirandei poze şi să le privească după aceea, liniştit, în cele din urmă: căci fotografiile nu-l puteau nici respinge şi nici dispreţui.

Cea de-a doua parte a cărţii adoptă un punct de vedere diferit, căci acum avem în faţă cealaltă perspectivă, cea a Mirandei care, pe ascuns, scrie într-un jurnal versiunea sa asupra faptelor şi întâmplărilor prin care trece. Abia acum cititorul înţelege pe deplin suferinţa fetei, silită să trăiască într-o pivniţă, lipsită de aer curat, de soare şi, desigur, mai ales de libertate. Cu atat mai stupide devin, în acest context, darurile pe care i le oferă, din când în când, Clegg, ciocolată, bomboane, parfumuri, câtă vreme nu i se permite să trăiască în conformitate cu propria voinţă. Iar la această irepresibilă nevoie de libertate a fiinţei pe care susţine că o iubeşte, Clegg rămâne insensibil până la capăt, adică până la moartea tragică a fetei, din cauza pneumoniei datorate umezelii din pivniţa unde îşi duce zilele. Esenţial este însă că, începând să-şi analizeze cu atenţie temnicerul, Miranda îşi dă seama că, în fond, el este adevăratul prizonier, de aceea îi şi spune mereu Caliban – prizonier nu între ziduri, ci între nişte limite de netrecut, ale existenţei lui moarte, uscate din cauza lipsei sentimentelor, în fond, a umanităţii de natură a salva orice fiinţă de transformarea în simplu obiect.

Citește și În căutarea fericirii

Pe de altă parte, încercând mereu să-şi recapete libertatea şi nereuşind cu nici un chip, Miranda înţelege încă un lucru, care o înspăimântă: cât de periculoasă poate deveni puterea „oamenilor slabi”, atunci când scapă de sub control şi se transformă în tiranie lipsită de orice logică. Căci cei întemniţaţi între graniţele nemiloase ale propriilor lor temeri şi resentimente vor căuta, întotdeauna, aproape în mod natural – sau, în orice caz, previzibil – să-i întemniţeze şi pe cei care se deosebesc de ei, expresia cea mai gravă – întruchipată pe deplin de Clegg – fiind aceea de a-i considera pe ceilalţi drept obiecte care pot fi incluse după plac în colecţii mai mult sau mai puţin variate. Interpetându-şi el însuşi romanul, Fowles vorbea, la un moment dat, despre „dimensiunile sociale ale conflictului” din „Colecţionarul”, înţeles drept expresie a permanentei ciocniri dintre „cei mulţi”, reprezentaţi de Ferdinand Clegg, şi „cei puţini”, cei asemenea Mirandei, numeroşi critici neezitând chiar să-l acuze pe autor de elitism exagerat. Cu toate acestea, scriitorul nu idealizează nicidecum vreun personaj, Miranda însăşi fiind ironizată, nu o dată, pentru snobism şi preţiozitate, cu toate că romancierul îi apără punctele de vedere, afirmând că, dacă n-ar fi avut parte de o moarte cumplită şi prematură, tânăra ar fi putut deveni „acel gen de fiinţă umană de care lumea are atât de mare nevoie”. Finalul romanului însă, aduce o perspectivă sumbră asupra viitorului, căci, la puţină vreme după ce o înmormântează pe Miranda în grădina sa, Clegg începe să urmărească o fată ce aduce cu aceasta, fiind destul de previzibil ce urmează să se întâmple. Semn, dacă mai era nevoie, că lumea este – sau, ca să fim optimişti, că lumea era, la mijlocul secolului XX – populată de mult prea mulţi Calibani, incapabili să înţeleagă că existenţa umană înseamnă şi ceva în plus faţă de a avea.

John Fowles, „Colecţionarul”, traducere de Mariana Chiţoran, postfaţă de Dan Grigorescu, Polirom, 2019