Atelier Literatura la feminin Nr. 172

Legământ păgân cu domovoi și djinn

Legământ păgân
Pentru Ruxandra Cesereanu și a ei Femeie-cruciat

 

Nu știu cum am ajuns în Cetatea ta,

cu atât mai puțin pe strada cu nume vălurit și număr magic.

Pașii m-au dus singuri acolo, poate pentru că mintea construise în vis de mii de ori întâlnirea. Orânduisem tot ritualul, era clar.

O să-mi spună asta, iar eu îi voi putea spune că așa se va întâmpla, nu se poate altfel, repetasem de atâtea ori în minte.

M-am trezit în fața unei uși înalte și arcuite, atât de înaltă și de arcuite încât nu putea fi decât cea a unui castel care înghițise o catedrală. Înainte să bat, mi-am dat seama că mintea mea de zi  nu știa de ce venisem; doar cea din vis și cea din vechimea altor timpuri erau treze. Se învârtiseră multe anotimpuri, mă rătăciseră în prea îndepărtate ținuturi, dar pașii orbi învățaseră drumul. Cum se numește când cineva locuiește într-o catedrală ascunsă într-un castel? Răspunsurile mi-au tăcut toate-deodată în cap, limba s-a împâslit. Poeți morți mi-au răspuns în ecou, nu i-am ascultat. Voiam să le uit limba și să învăț una nouă, pe care să o vorbesc numai o noapte pe an, atunci când ard și se auresc comorile.

Recomandări de lectură:

Mi-am adus aminte că mai aveam o încercare de trecut. În curtea imensă, dalele de piatră zăceau ascunse sub frunze foșnitoare. De unde atâtea frunze, e de-abia începutul verii, mi-am spus, deși era bine că aveam de înlăturat atâtea frunze, era un semn bun.

Când am sfârșit de măturat curtea mănăstirii-castel-catedralei, peste-orizontul se întunecase.

Oare pot încerca acum?

Am bătut în ușa înaltă, izbind de două ori mânerul cu cap de balaur în lemnul înnegrit. Ușa grea s-a deschis cu zgomot de piatră măcinată. De-afară am simțit-o ca pe-o respirație scurtă și rece a înlăuntrului. Pentru ea venisem, de ea aveam nevoie.

Aici e sala mare, mi-ai spus. Aici stăteau cândva la masă după ce veneau de la vânătoare, ai adăugat. Vânătoare cu vulpi?, cred că am întrebat. Cu vulpi sau câini, nu știu sigur, nu-mi place deloc vânătoarea, știi prea bine sau nu ai înțeles nimic, ai adăugat.

Te-am prins de o margine a mantiei, ca să te pot însoți. Îmi arătai castel-catedrala în grabă. Aici e sala armelor. Te auzeam povestindu-mi cât de înțelepțește crește fecioara-amazoană pe străzile acelui oraș cu aripi de îngeri și umbre de demoni, printre biserici și mănăstiri, luând urma unor sfinți sau martiri. Aș fi vrut să-mi arăți orașul vârstelor tale, nu sala armelor sau masa împărătească, aș fi vrut să fim surori de lapte, gemene irlandeze măcar, în aceeași urbe, să cresc și să descresc să-mi fie dat, să mor și să-nviez odată cu umbrele pe care le-ai văzut pe străzi, în lăcașuri înmiresmate sau fade, mândre ori hâde, planturoase ori zvelte.

Am început să plâng și să-ți explic că mie nu mi-a crescut armură de soldat, deși am așteptat vreo două vârste, și nici picioare zdravene nu mi-a dat născătoarea, ca să fie bune de galopat la vreo vânătoare hulită, că mama s-a rugat de mine să mă nasc fecior de împărat și nu o zăludă care va alerga toată viața despletită pe lună plină, că nici amazoană n-am ieșit, scump oricât mi-ar fi fost visul; că am învățat însă să umblu pe acoperișuri ca pisicile vagabonde, să bântui fără răgaz și fără liniște și să amestec buruieni de leac; că sunt fiică de apă dulce, nepoată de știmă a apei păgâne, pierdută în descântec uitat și rătăcită în buruieniș de câmpie încinsă, dar am uitat cum e să mergi pe drumuri pietruite, străjuite de umbre grele, oricât de mult mi-aș fi dorit.

Mi-ai făcut semn să tac. Nu e vina ta, mi-ai spus. Am coborât trepte o mie, înguste, alunecoase, spiralate, în subterane aroma era mai puternică, o să vezi, iar încercarea te păzește de  moarte, nu-ți fie frică, ești cu mine, mi-ai spus.

Bine, dar tu ai sânge de mânză și te năpustești la Dumnezeu, ai nervuri în Magister, și-n fratele bun, și-n Iubitul ascet și smerit, ți-am spus, pe când eu, eu nu reușesc decât să amestec licori vrăjite în tuciuri smolite, departe de lume, pe drumuri ocolite, aș fi vrut să-ți mai spun. Mai bine mai spune-mi despre prietenii tăi buni din cetate, despre Basilio din Nord și despre Nicolai ortodoxul, ei nu te părăsesc niciodată, ce bine, ți-am spus, ținându-te strâns de poala mantiei.

 După coborâre va fi o urcare, mi-ai mai spus, arătându-mi iar cele o mie de trepte, iar eu te-am rugat să-mi povestești iar și iar despre Fratele singur și bun, cel-cu-ochii-încinși, despre fetele-femei, fecioare febrile și neîmblânzite, despre sângele tău, când mânz, când ascuns în trup istovit ca un  picior chinuit în condurul unei chinezoaice, cum îmi tot spuneai în cap, despre lupta ta cu îngerul, despre patimi și suferință, despre frumusețe și luptă, despre menire și corvoadă.

Scara ducea în măruntaiele castelului și mie mi se părea că urcă în pântecele cetății tale dragi, chinuitoare și izbăvitoare, cu catedrale și statui vorbitoare, cu rugi și revolte, spuse și tăcute deopotrivă. Învață-mă să fiu în camera împărătească în care tu trebuie să fi ajuns de mult, învață-mă, te rog. Tu ai cântec și descântec de femeie-cruciat, de fată-femeie, de legare și de dezlegare, te-am implorat.

Uite, o să țin ochii larg deschiși, ți-am promis. Te văd și mai ales te aud și pe dinăuntru, dinspre viscere și nervuri, dinspre sinapse și mitocondrii. Întunericul e mai puternic decât lumina, dar am învățat să văd orb. Nu-mi mai e frică de întuneric, am fost cu tine pe drumurile acelea pietruite, în jos și-n sus, ca să învăț să mă țin dreaptă între femei și basilici, între umbre severe și demoni mascați și ademenitori. Am învățat să deslușesc și pe întuneric, îți arăt, nu-i așa,în umbră, toate-s la fel, ia aminte, rogu-te, nu-i de șagă, drumul nu e ușor, mă înveți.

 Iertare, îți mai spun, și plecăciune, mă porți prin cetatea ta, de mult timp am visat-o, îți mai spun,

și-apoi

te-aș lua cu mine la Petra, cetatea purpurie, îți șoptesc, să ascultăm șoapte șuierate de djini, vorbe furate și purtate de vânt, din caverne spre dune, din pietre spre roci, vino cu mine,

te mai rog,

acolo pierzi sau câștigi amintiri, replici din vis și închipuiri, alți sfinți și alți martiri, chiar dacă păgâni, apoi o să ne rătăcim în deșert și o să bem ceai fiert îndelung de beduini, pe pietre arse de vipie, îți mai spun.

Hai cu mine la Veliko Târnovo, rogu-te, hai să ne adăpostim acolo pentru o vreme, măcar acum la început de solstițiu, în cetatea părăsită acum o istorie, e cetatea mea preferată,

te-am rugat,

hai cu mine și îți promit că te împrietenesc cu domovoii din casele vechi din stânga malului abrupt, am eu un secret, haide, vii? Îmi amintesc o vrajă de legătură și una de dezlegătură, și doar o noapte pe an mi le pot aminti, rogu-te, mai e doar un pic și se aprind focurile pe comori.

Îți voi arăta un vasilisc,apuc să îți mai promit.

Îți văd coroana de vâsc și nimbul de abur. Îți fac juruință de credință și legământ de curăție.

Nările adulmecă aroma de liliac, de iasomie tulbure, cum spui tu, și de magnolii etern înflorite care miros altfel decât oriunde în cetatea-ți iubită.

Nu știu dacă mă cunoști sau dacă mă recunoști. Nu știu dacă vom merge împreună la Petra, să ne împrietenim cu djinii sau la Veliko Târnovo, la domovoii de care mi-e și frică, mi-e și dor.

Vin de pe alte meleaguri, păru-mi încă miroase iute a alge și a plante de leac uscate, amorțite de căldură și fum, puse la păstrare pentru alte vremi.

 

Oamenii vânează din nou, ai aflat?, mi-ai spus cu voce grea.

Cu vulpi sau cu câini?, te-am întrebat prostește de parcă ar fi avut vreo importanță.

 

Oare sfinții și martirii tăi ne mai pot ajuta, nu e nevoie și acum de o cruciadă oare.

Oare leacurile, cetățile îndepărtate și părăsite, duhurile și spiritele mici ajută dacă oamenii au învățat iar vânătoarea oare.

 

Aș fi vrut coapse zvelte de iapă și minte de pui de împărat.

Numai bune de galopat sau de scăpat la vreo vânătoare de peste an.

Numai bune pentru o noapte cât o viață întreagă în cetatea ta.

 

Susține Literomania

Despre autor

Ohara Donovetsky

Ohara Donovetsky

Ohara Donovetsky (n. 1969) este absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti (1994), secţia română-germană. Are un masterat în Literatură Comparată şi Teoria Literaturii (1995) şi un doctorat în filologie la Universitatea din Bucureşti, cu teza „Forme şi valori ale verbului în graiurile munteneşti” (Editura Academiei, 2008). Din 1997 este profesor titular la catedra de limbă şi literatură română a Colegiului Naţional de Informatică „Tudor Vianu” din Bucureşti. A publicat „Gramatica limbii române ca o poveste” (Editura Corint, 2013), „Bacalaureat la limba română” (Editura Corint, 2014). În 2018, a publicat, la Editura Polirom, romanul „Casting pentru ursitoare". A participat la elaborarea şi prezentarea lecţiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci BAC-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel naţional (2013). A publicat „Învăţăturile Oharei pentru elevii săi”, o carte de bio-ficţiune, în 2012. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (Casa de Pariuri Literare, coord. un cristian). De asemenea, tot în 2019, a apărut și volumul „Întâlnirile unei profesoare rătăcite" (Casa de Pariuri Literare).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: