Cartea săptămânii

Absurdul cortázarian

„Numai trăind absurd am putea s-o încheiem odată cu acest absurd infinit.
Adevărul nostru posibil trebuie să fie o invenţie.”
Julio Cortázar, „Şotron”

Încă de la apariţia sa, în 1963, romanul „Şotron” („Rayuela”) de Julio Cortázar a avut parte de multe aprecieri, dar şi de critici, a devenit un roman-cult, care a impus un stil imitat de foarte mulţi tineri scriitori. În felul lui, însă, „Şotron” este un roman inimitabil, aşa cum, de exemplu sunt şi „În căutarea timpului pierdut” sau „Ulise”. Mai mult, toate aceste trei romane au ca motiv central questa, căutarea. În fapt, căutarea este îndeletnicirea celor stingheriţi de propria lor existenţă. Şi de existenţă în general, aş spune. Întrebarea firească ar fi: despre ce fel de căutare este vorba? Ei bine, despre una fără un scop, fără un ţel prealabil. Tocmai această lipsă a unui ţel însufleţeşte actul căutării, cel puţin în cazul personajelor cortáziene.

Semnul, emblema lui Horacio Oliveira, protagonistul romanului semnat de Cortázar, este, cum spuneam, căutarea: „Îmi dădusem seama încă de pe atunci că semnul meu este căutarea, emblema celor care pornesc noaptea fără un ţel anume, raţiunea distrugătorilor de busole”. Horacio nu este un om al prezentului Dimpotrivă, pentru el, fiecare gest sau întâmplare îşi dezvăluie frumuseţea, misterul doar prin rememorare, emoţiile sunt unele post-factum. Cu toate astea, căutătorul nu poate trăi nici în trecut, nici în prezent, nici în viitor. Căutătorul este cel care se plasează întotdeauna în centru, în acel punct în care trecutul, prezentul şi viitorul coincid. Gregorovius, unul dintre personajele romanului, surprinde foarte bine disperarea şi tristeţea acestei căutări, descriindu-l astfel pe Horacio: „–…Presimte că în vreun colţ din Paris, în vreo zi sau în vreo moarte sau în vreo întâlnire există o cheie, caută ca un nebun, ia aminte că spun «ca un nebun». Adică în realitate nu e conştient că stă şi caută cheia, nici că există o cheie”. Iată cum Horacio apare învăluit într-o aură de nebun care plonjează cu toată puterea în absurd (pentru Horacio Olivera, absurdul constituie, de altfel, starea naturală a lumii: „– Miracolele nu mi s-au părut niciodată absurde, absurd e ceea ce le precedă şi ceea ce le urmează”). Doar somnul dizolvă această lume, impunând propria lui ordine. La fel iraţionalul ce irumpe, din timp în timp, în real: „Raţiunea ne serveşte doar pentru a diseca realitatea în tihnă sau pentru a analiza viitoarele ei furtuni, niciodată pentru a rezolva o criză instantanee. Dar crizele astea sunt un fel de manifestări metafizice, dragă, o stare care, poate, dacă n-am fi luat drumul raţiunii, ar fi starea naturală şi obişnuită a pitecantropului ridicat în două picioare”.

„Absurdul este singurul lucru adevărat” pare a fi motoul cărţii lui Cortázar. Astfel, Horacio le propune şi prietenilor săi, şi ei nişte vagabonzi ai existenţei, nişte rătăcitori, acest joc de-a absurdul. Una dintre scenele cheie ale romanului este cea în care Oliveira, împreună cu prietenii săi (Gregorovius, Etenne, Ronald, Babs), se află (deşi Oliveira pune la îndoială faptul că în acel moment s-ar afla acolo, în acea încăpere, împreună cu prietenii săi) în camera în care acesta locuieşte cu iubita sa Maga (pe numele ei adevărat Lucia) şi cu Rocamadour, copilul acesteia, bolnav de meningită şi pe care Maga a refuzat să-l interneze preferând să-l îngrijească acasă. Pentru că nu mai plânge, Horacio pipăie trupul micuţ al lui Rocamadour şi îl simte rece. Îşi dă seama că Rocamadour e pe moarte sau chiar a murit. Ce face Horacio? Nu îi spune Magăi, nu anunţă salvarea. Nimic. Se întoarce la şuetă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sau dimpotrivă. S-a întâmplat ceva mult prea important pentru a fi tratat vulgar. În cele din urmă, toţi cei din încăpere află despre starea micuţului, în afară de Maga. Începe o discuţie frivolă şi în acelaşi timp serioasă despre moarte, despre absurd, despre natura iluzorie a existenţei. Moartea este percepută ca o parte a acelui absurd ce ţine de ordinea adevărată a lumii, căci, din nou, ordinea, rutina, pe care noi le percepem ca fiind semnele adevărate ale realului (un real pe care îl acceptăm ca atare, într-o formă prefabricată), nu ţin de adevărata ordine a lumii: „– Absurd e ca toate astea să nu pară ceva absurd, spuse Oliveira sibilinic. Absurd e să ieşi dimineaţa la uşă să găseşti sticla de lapte în prag şi să stai foarte liniştit pentru că ieri ţi s-a întâmplat la fel şi mâine va fi tot aşa. E stagnarea asta, repetiţia, suspecta lipsă a excepţiilor. Nu ştiu, dragă, ar trebui să încercăm altă cale”.

Pentru Horacio Oliveira, probabil că tot ceea ce ţine de logică (împărţirea pe categorii, dihotomiile) – mai bine spus, tot ceea ce ţine de exprimarea prin limbaj a unei ordini – nu-şi are rostul în adevărata realitate, o realitate necondiţionată, care se relevă prin întâmplare, absurd, prin acele evenimente neprogramate, incidentale şi, mai ales, inexprimabile. Cum este, de exemplu, moartea. Din această categorie a hazardului existenţial fac parte şi întâlnirile întâmplătoare cu Maga, căci iubirea dintre Horacio şi Maga stă sub semnul întâmplării, deşi amândoi ştiu că „o întâlnire întâmplătoare era lucrul cel mai puţin întâmplător” în vieţile lor. Niciodată nu-şi dau întâlnire într-un anumit loc, la o anumită oră, ci se caută unul pe celălalt pe străzile unui Paris labirintic, haotic, iniţiatic. Fac dragoste alegând la întâmplare un hotel sau umblă bezmetici, încercând să se topească în atmosfera bătrânului Paris – o căutare înecată în fum de ţigară şi în alcool, acompaniată de acorduri de blues şi jazz (pentru cunoscători, iată o listă de jazzmani ascultaţi în lungile orgii leneşe şi nevinovate ale celor din Clubul Şarpelui, din care făceau parte Horacio şi Maga: Lionel Hampton, Dizzy Gillespie, Paul Whiteman, Bassie Smith, Louis Armstrong, John Coltrane, Sidney Bechet, Duke Ellington, Earl Hines, Erroll Garner, Sonnz Rollins, Thad Jones, Ma Rainez, Oscar Peterson).

Căutarea lui Horacio are ca prim fundal Parisul, unde se consumă povestea de dragoste dintre el şi Maga. Apoi urmează Bueons Aires, locul în care Horacio se confruntă cu dublul său, Traveler, dar şi cu dublul Magăi, Talita. Această privire în oglindă îi revelează adevărul simplu care a stat la baza relaţiei lui cu imprevizibila Maga: iubirea. Însă e prea târziu. Maga a dispărut, s-a topit în atmosfera boemă, ireală, de o tristeţe metafizică, a Parisului. Oliveira încearcă să-şi trăiască nebunia şi aici, în Buenos Aires, alături de Traveler şi de Talita. Nebunia sa, trebuie spus, frizează moartea, este o provocare a existenţei. Totul, în viziunea sa, se află la graniţa dintre viaţă şi moarte, acolo unde planurile se contopesc – centrul mandalei, capătul călătoriei poate. Acolo unde nu mai există decât fantome şi amintiri. Călătoria lui Horacio cunoaşte un punct culminant în întâmplarea din morga unui spital de nebuni, spital în care lucrează împreună cu Traveler şi Talita, asta după ce toţi trei fuseseră angajaţii unui circ. Acolo, în morga spitalului, Talita devine Maga, iar Oliveiro Horacio devine vechiul Oliveiro Horacio, într-un joc al oglinzilor.

Romanul lui Cortázar este unul labirintic, dominat de imaginea şotronului ca joc al drumului de la Pământ la Cer – nu trebuie decât să împingi cu piciorul o pietricică în mai multe căsuţe. Căutarea lui Horacio stă când sub semnul labirintului (Parisul este un labirint), când sub cea a jocului de şotron (Buenos Aires este un joc de şotron). Pentru Horacio, nu drumul în sine este important, ci acel scop obscur de la capătul acestui drum. „Să faci un drum cu un ţel care să fie altul decât drumul în sine” este crezul lui Horacio, protagonistului romanului din 1963 al lui Julio Cortázar.

Julio Cortázar, „Șotron”, traducere de Tudora Șandru Mehedinți, Editura Polirom, 2011, 552 p.

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu