Puţini știu astăzi că, în timp ce România își elibera în 1964 deținuții politici, apele Dunării jubilau sub coca unor nave noi, cu funcții speciale, sosite din șantierul japonez unde fuseseră construite – trawlerele Galați și Constanța –, întâmpinate cu mare ștaif pe promenada Tulcei de întreg Comitetul Central. La scurt timp după ceremonia de primire, ambele vapoare au plecat spre Atlantic, în prima lor campanie de pescuit, nava Constanța având la bord – pe lângă cei optzeci și unu de marinari câți cuprindea lista de echipaj – și pe al „optzeci și doilea”, în persoana lui Radu Tudoran, cunoscutul autor al romanului Toate pânzele sus. Tot atât de puțini știu, dacă nu cumva mai puțini, că jurnalul pe care scriitorul l-a ținut pe durata acelei expediții purta chiar acest titlu: Al optzeci și doilea.

Cu această carte în geamantan, printre table de slănină, colaci de cârnați și sticle de palincă – provizii cu care părintele meu credea că voi izbuti să neutralizez tangajele și ruliurile ce-i multiplicau, alarmant, spaimele –, m-am dat pe mâna barcagiilor de la poarta unu a portului, personaje fără de care deplasările cu șalupa, spre și de la nave erau de neconceput. Era o zi de august, după Sf. Marie, când, sub un „cer de perlă despuiată” – ca să-l citez pe Durrell, al cărui Quartet îmi mai vibra pe atunci în auz –, căldurile verii începeau să se subțieze. Barcagiul de la șalupă mirosise că era rost de lipeală și, de îndată ce mi-a văzut geamantanul cât două valize de răcan, s-a gândit că plecam, probabil, în voiaj și mi-a sărit în ajutor. Nu știam prețurile portului, și bancnota de zece lei cu care l-am răsplătit a fost cu mult peste așteptările sale. Drept pentru care a pornit cu șalupa înainte de ora prevăzută, spre mulțumirea asiaticilor cu turban care așteptau pe bancheta din habitaclu. Pentru cine nu știe ce hram purta, pe vremea aceea, o șalupă în bazinul portului Constanța, voi aminti că exista acolo o întreagă flotilă de astfel de ambarcațiuni, și că fiecare dintre ele pleca în cursă după un program afișat la locul de parcare, vizitând danele una după alta, debarcând pasagerii după nevoi și preluându-i pe cei ce-o așteptaseră. Și făcea acest serviciu în tot perimetrul acvatoriului, începând cu cheiul cel mai apropiat, până la cel mai îndepărtat, „la petrol”. Când plecasem dintre dealurile Clujului, nu mi-aș fi închipuit că documentul primit la repartiție – pe care figura, scrisă la mașină, adresa noului meu loc de muncă – mă va trimite atât de repede de pe malurile liniștite ale Dunării în agitația pestriță a unui port maritim, căutând cu o șalupă nava Constanța, pe care fusesem îmbarcat. Oricât de ageri erau ochii șaluparului, acesta nu reușea s-o descopere, nici măcar cu binoclul, printre navele legate la cheiuri. Așa încât, după ce terminasem de făcut turul danelor, trecând pe sub parâme groase de Manila sau de Sizal, sau pe sub altele mai subțiri, din materiale sintetice, și după ce văzusem, pentru prima dată în viață, o aglomerare de nave și îmi notasem într-un carnețel câteva din numele lor – cu timpul, paginile aveau să adăpostească o întreagă colecție, în fruntea căreia domnește și azi PIPITSA PETRAKIS, întâlnită tot într-o vară, în Costa Rica –, omul m-a întrebat cu o voce arsă de tutun: „ce fel e nava matale, șefu’?”. De pescuit, bre, îi răspund, preluând din zbor interjecția locului. „Și de ce nu spui, șefu’, că astea are curu’ tăiat!” Și, odată dumirit, a întors șalupa cârmind-o spre Șantier. Când ne-am apropiat de bazinul acestuia, mi-a arătat, cu un deget întins spre dreapta, pupa decupată a pescadorului, imposibil de confundat cu a navelor obișnuite. A proptit apoi prova șalupei în digul înalt, a așteptat să trec pe chei, a ridicat valiza și mi-a transferat-o, bodogănind. Mai departe a fost o joacă de copil: lipoveanul care făcea de vardie a înțeles ce se petrecea, a coborât, m-a salutat militărește cu „să trăiți”, mi-a strâns mâna în palma lui ca o lopată, a săltat geamantanul și, cu el pe umăr, a urcat scara de bord fluierând. Sus, în capul scării, s-a oprit, a dat un telefon și, după câteva minute, eram cazat în preajma prelucrării, într-o cabină ce mirosea a pește, fără saltea, cu pereții umflați de umezeală, cu o chiuvetă crăpată și un bec leșinat. Am părăsit incinta, nedumerit, îndreptându-mă spre singura mea cunoștință: lipoveanul care îmi cărase bagajul. Acesta m-a ascultat cu un surâs neutru în colțul gurii, și mi-a sugerat imediat o soluție: să-l invit pe nostrom la o parolă în preajma geamantanului. M-am executat! La început, omul a fost destul de circumspect, dar după ce l-am asigurat că nu aveam în valiză grenade înfășurate în ziare, ci doar câte ceva de-ale gurii, s-a dat pe brazdă: a chemat un tip înalt, cu picioare strâmbe, și i-a poruncit să schimbe așternuturile sus, în cabina scriitorului. Între timp, pălinca începuse să scadă într-una din sticle, mirosul de pește să nu se mai simtă, glasurile comesenilor să se înmulțească, iar cârnații să dispară. M-am deșteptat a doua zi la etajul ofițerilor, într-o cabină curată, și, fapt ușor de prevăzut, cu conținutul geamantanului diminuat. Eram, însă, mulțumit: mă adoptaseră toți, lucru important pentru cineva care pune pentru prima oară piciorul pe un vapor. În următoarele zile nu s-a întâmplat nimic deosebit. Nava se afla sub asediul echipelor de reparații, împărțite pe căprării: la motorul principal și la motoarele auxiliare, la echipamentele de pescuit, la liniile de congelare, la echipamentele de navigație, la cabine, bucătărie, mă rog, cam peste tot, era prima reparație de amploare după zece ani de pescuit neîntrerupt. Apoi, într-una din zile, l-am cunoscut și pe Cornel Simionescu, simpaticul și efervescentul telegrafist al navei, care, dând cu ochii de cartea lui Radu Tudoran așezată pe noptieră, a început să mă descoasă: dacă îmi place cum scrie, dacă am citit și alte romane de-ale lui, dacă știu ceva despre autor, în fine, nu prea înțelegeam ce rost aveau întrebările lui. Abia într-un târziu, când am ieșit seara la o terasă, a adus vorba de primul voiaj al navei, unul de pomină, când Radu Tudoran fusese al optzeci și doilea membru al echipajului. Surpriza a apărut, însă, la urmă: mi-a încredințat, cu voce scăzută, de parcă ar fi fost un mare secret, vestea – știută, aveam să constat, de aproape tot echipajul actual al navei – că ocupam cabina în care scriitorul locuise și își scrisese jurnalul. Mi s-a părut un semn bun. Peste câteva săptămâni, când muncitorii șantierului au venit să schimbe mocheta din cabină și au scos pe hol mobilierul, semnul cu pricina s-a transformat din părere în convingere. Căci găsisem căzute la perete, după pat – da, patul navelor asemănător unui catafalc, înalt, prins cu buloane și cu suprafața inferioară întinsă pe podea, cu opritoare pe una din laturi, pentru ca ocupantul să nu cadă la ruliu sau tangaj – câteva hârtii îngălbenite de vreme: pe una dintre ele figurau câteva desene  și o propoziție de adus aminte, scrisă cu o caligrafie îngrijită și concentrată: Mâine radiogramă! E ziua I. 

Nu am fost și nu sunt amator de coincidențe, și chiar dacă acestea mi se impun cu forța evidenței, caut să le descompun și să le găsesc cele mai ascunse contradicții. Trebuie să mărturisesc că, de cele mai multe ori, izbutesc. Dar legat de întâmplarea că, peste treizeci de ani, aveam să întâlnesc o doamnă ce-l cunoscuse bine, în tinerețea ei, pe Radu Tudoran, și că în jurnalul său apare notat episodul sirenei trase de optsprezece ori, de ziua misteriosului prenume I., n-am știut ce să mai cred.