Prietenul meu de „submarin iertat”, Andrei Codrescu, a publicat în 2015 o carte de poezie numită „The Art of Forgetting”. În 2016, cartea a apărut bilingv și în România, la editurile Caiete Silvane & Școala Ardeleană (în traducerea lui Alexandru Oprescu). Încep prin a spune că toată „Arta uitării” înșurubată în mintea cititorului de autorul sibiano-american este alcătuită din fotografii prelungite și spulberate, prin afect, ironie ori, dimpotrivă, prin moralism sec și vizionarism spațio-temporal. Dar nu va fi vreo cronică literară aici și nici vreo recenzie, ci doar niște gânduri pe care i le-am tot șoptit autorului cu varii prilejuri. Cartea lui Andrei (pe care am numit-o, din greșeală, la un moment dat, „Cartea uitată”!) cartografiază un Codrescu’s land, întrucât este un proiect unic și chiar experimental, în felul său. „Arta uitării” nu e doar tradusă de Alexandru Oprescu, ci, pe alocuri, este rescrisă în română de autor care, mai apoi, face un lucru nemaiîntâlnit – își rescrie părți din carte și în engleză, ca să se potrivească tocmai cu rescrierea în românește. Bilingvismul lui Andrei Codrescu este o matrice, de fapt – „Când călătorești între limbi/ ce costum porți, ce valiză cari?” Costumul este de globetrotter, iar valiza lui Andrei nu este niciodată un geamantan propriu-zis, ci rucsac ori geantă de umăr, cu care rătăcește hai-hui (dar neofit) prin zonele literaturii/vieții. Nu este de lepădat nici faptul că poetul este sau devine mai degrabă un gâlcevitor, un stârnitor de tensiuni și, hmmm, lucru mai rar petrecut, o punte între morți și vii.
Poezia devine singura formă accesibilă de a-i reproduce pe cei morți. În felul ei, „Arta uitării” este și o Carte a morților, un Bardo Thodol adaptat, unde cei vii (și mulți) sunt prelungiri și ecouri ale celor morți (mulți și ei). Cel mai frumos poem din „Cartea uitării” este, după gustul meu, acela numit ultimele cuvinte. Într-o secvență din acest poem care propune o semiotică metafizică ies la iveală mai ales versurile următoare, frapant de simple: „Și totuși, totuși, mă înclin părerii generale:/ poezia este arta ultimelor cuvinte” („Poezia este arta ultimelor cuvinte”). Sentința aceasta, dacă o percepi sec, nu duce la nimic, dar dacă treci dincolo de moralismul ei, te tulbură ori chiar te frisonează. Să faci din poezie o necroștiință a cuvintelor nu este puțin lucru. Poate că sună excesiv scientist, dar nu acesta este rostul cuvintelor mele, nicidecum. Poezia ca artă a ultimelor cuvinte mizează pe ceva ce nu a fost încă întru totul consumat, metamorfozat și pervertit în limba omenească, indiferent de idiomuri. Pe ceva ce încă mai poate conține o dimensiune genuină, nealterată la nivelul rostirii. Iată de ce cred că „Arta uitării” are darul de a conține un întreg demers inițiatic aici-și-acum, în legătura mereu ombilicală dintre morți și vii: pentru a uita, trebuie mai întâi să ai amintiri pe care să le înșiri și să le desfășori, ca să poți apoi să ți le dezamintești (to disremember), scrie Andrei Codrescu în nu-i al tău ca să-l uiți. Iar procesul de dezamintire devine o questa, o căutare, asemenea teritoriului dintre textul care a fost scris și acela care a fost șters. Între acestea două, există o zonă a uitării care nu se petrece instantaneu ori improvizat, ci pe îndelete, în ralenti, cu marcaje care ajung să facă parte din toți cei care au avut cândva o memorie, chiar dacă acum au pierdut-o nu se știe unde.
Lasă un răspuns