Pe 5 martie 2026, a plecat dintre noi scriitorul portughez António Lobo Antunes. În ultimii ani, opera lui António Lobo Antunes a devenit tot mai prezentă pe piața editorială românească, mai ales prin edițiile publicate de Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”, colecție coordonată de Denisa Comănescu. Printre titlurile publicate în limba română se numără romane precum „Ordinea naturală a lucrurilor”(„A Ordem Natural das Coisas”, 1992; Humanitas Fiction, 2008; tradus de Micaela Ghițescu, care a introdus opera romancierului portughez în România prin edițiile Humanitas din anii 2000), „Fado Alexandrino” (1983; traducere de Dinu Flămând, Humanitas Fiction, 2024), „Întoarcerea caravelelor” („As Naus”, 1988; traducere de Micaela Ghițescu, Humanitas, 2003), „Ordinea naturală a lucrurilor” („A Ordem Natural das Coisas”, 1992; traducere de Micaela Ghițescu, Humanitas Fiction, 2008), „Manualul inchizitorilor” („O Manual dos Inquisidores”, 1996; traducere de Micaela Ghițescu, Humanitas, 2005), „Cuvânt către crocodili” („Exortação aos Crocodilos”, 1999; traducere de Micaela Ghițescu, Humanitas, 2004), „Bună seara lucrurilor de pe aici” („Boa Tarde às Coisas Aqui em Baixo”, 2003; traducere de Micaela Ghițescu, Humanitas, 2006), „Arhipelagul insomniei” („O Arquipélago da Insónia”, 2008; traducere de Micaela Ghițesc, Humanitas Fiction, 2011), „Pe râurile ce duc” („Sôbolos Rios Que Vão”, 2010; traducere și note de Dinu Flămând și Anca Milu Vaidesegan, Prefață de Dinu Flămând, Humanitas Fiction, 2018) – un roman autobiografic de mare intensitate.
Pe lângă romane, cititorii români s-au putut bucura și de volumele de proză scurtă (excepţionale „fotografii ale clipei“, „cronici”, cum le-a denumit însuși autorul) ale lui Antunes, precum „Inima inimii” (2014) sau selecția, mai recentă, „Lunga scurtime a vieții” (2023), ambele traduse și îngrijite de Dinu Flămând. Trebuie spus că Dinu Flămând – poet și traducător, a fost cel care a continuat proiectul traducerii operei lui Antunes în România.
Prezența lui António Lobo Antunes în viața literară românească a fost marcată și de întâlniri cu cititorii organizate la București cu prilejul apariției traducerilor românești ale romanelor sale. Astfel, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu a fost organizată, în 2018, o întâlnire cu autorul cu prilejul lansării romanului „Pe râurile ce duc…”, publicat în traducerea lui Dinu Flămând la Humanitas Fiction (volum recomandat de RFI România și de revista online Literomania, recomandare marcată și printr-un semn de carte pe care apare sigla revistei). La un an distanță, în 2019, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. a avut loc lansarea romanului „Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa”, apărut în colecția „Raftul Denisei“ a Editurii Humanitas Fiction, în traducerea lui Dinu Flămând și a Ancăi Milu-Vaidesegan. La eveniment au vorbit despre carte cei doi traducători, iar printre invitați s-a numărat și criticul literar și editorul Literomania Adina Dinițoiu. Întâlnirea a fost moderată de Denisa Comănescu, director general al Humanitas Fiction.
Pe Literomania, proza scriitorului portughez a fost analizată/ disecată de-a lungul timpului în mai multe cronici, care au încercat să surprindă complexitatea unei opere caracterizate prin construcții narative polifonice, printr-un limbaj dens și prin explorarea memoriei individuale și colective. Fragmentele de mai jos reunesc câteva dintre aceste intervenții critice. De asemenea, mai puteți citi două evocări ale autorului portughez semnate de Dinu Flămând și fragmente din romanele „Pe râurile ce duc…” și „Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa”. (Literomania)
EVOCĂRI
Dinu FLĂMÂND
Cum „curge“ o capodoperă
António Lobo Antunes și Dinu Flămând
Ca toți marii scriitori, António Lobo Antunes știe că adevărata artă nu închide experiența, ci o provoacă, lăsându-se ghidată de puterea imaginației și de ritmul narațiunii, care întemeiază realitatea scrisului. Poate numai tragicii antici erau cu adevărat familiarizați cu incomensurabila temă a propriei morți. Un bun scriitor din zilele noastre, dacă vrea să rămână în limitele decente ale autenticității, știe că strategia scrisului său traversează inevitabil zone de modestie, de tăcere și pudoare, în timp ce el trebuie să găsească „noi forme de a spune“ ceva esențial pentru noi toți. Sunt atâția care cred că stările lor intime au o importanță universală; Lobo Antunes se mărginește să afirme că ale sale sunt importante doar pentru el însuși (dacă sunt).
Ca să ajungă să fie o „voce a tribului“, o compoziție literară demnă de acest nume, roman sau nu, trebuie să devină independentă de autorul ei, să înceapă să-și trăiască propria viață. Așa că biografia autorului este și nu este în paginile cărții sale. Toate vocile care intervin pe parcursul acelor cincisprezece zile petrecute în camera de spital sunt și nu sunt reale sau audibile, în contextul în care spaima instinctivă îl face pe bolnav să recurgă la strategia unor multiple disimulări, deseori negând chiar existența bolii, a spitalului, a personajelor care îi populează amintirile sau a peisajelor pe care psihicul panicat le amestecă într-o permanentă confuzie. Ne recunoaștem în această mângâietoare lașitate dinaintea morții mai mult decât în orice altă construcție despre eroismul stoic. Şi ne identificăm cu fuga îngrozită din secvențele aproape permanente de delir ale acestui bolnav spre zonele copilăriei, unde fiecare dintre noi s-a simțit protejat la începutul vieții sale.
Fragment din prefața romanului „Pe râurile ce duc…” de António Lobo Antunes, traducere din portugheză, prefață şi note de Dinu Flămând, Colecţia „Raftul Denisei” (coordonată de Denisa Comănescu), Editura Humanitas Fiction, 2018
Articolul integral în Literomania nr. 69
Dinu FLĂMÂND
Cum apasă pietrele
Dinu Flămând și António Lobo Antunes
În 2016, pe la mijlocul lunii august, într-una dintre densele sale cronici bilunare din revista „Visão”, António Lobo Antunes făcea o nouă trimitere la Transilvania. Părea rămas cu gândul la expediția spre Colibița, în inima Călimanilor, unde îl însoțisem cu doi ani în urmă. Scrisese deja de mai multe ori despre România și îmi mărturisise cât de profund îl marcase contactul cu oamenii și locurile din Transilvania, dar tot mi-a tresărit inima când am citit următoarele rânduri: „Munca mea constă în a scrie până ce pietrele devin mai ușoare ca apa. Eu nu fac romane, nu spun povești, nu pretind să distrez pe cineva, nici să fiu amuzant, nici să fiu interesant; vreau numai ca pietrele să devină mai ușoare ca apa. […] M-am simțit fericit în Transilvania, în munți. Pe înălțimile de acolo pietrele își mai pierduseră din greutate, dar mai aveam încă nevoie de mult timp deoarece cuvintele sunt foarte lente și durează până reușesc să impregneze lucrurile, intră greu în ele; ideea despre moartea mea începe să semene cu moartea mea. Uneori corpul meu îngheață, alteori câte o piatră se ridică. Însă multe dintre ele încă lipsesc. Când toate vor deveni mai ușoare ca apa, atunci da, pot să fiu citit, fiindcă am scris ceea ce era necesar să scriu.“
Nu aveam nevoie de explicații ca să înțeleg sensul acelei vegheri metodice la pragul cuvintelor, secretul scrisului său. Se știe că Lobo Antunes așteaptă mai răbdător ca nimeni altul până ce cuvintele reușesc „să intre în lucruri“. Căci el situează de câteva decenii bune însăși dificultatea scrisului în zona care precedă cuvintele, una ce nu are de-a face cu literatura decât tehnic, fiindcă depinde absolut de autenticitatea și de răbdarea cu care un autor se încumetă să-și avanseze cuvintele iar apoi să-și continue forarea în adânc. Însă acele pietre ce apasă sufletul, și abia rareori ajung să leviteze – dacă ajung – erau pentru mine un motiv inedit. Aveam să-l înțeleg abia la un an după articol, odată cu apariția acestei noi cărți, cu un titlul extraordinar: „Até Que As Pedras Se Tornem Mais Leves Que A Água” – „Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa”. Să presupunem oare că și în acel grandios peisaj carpatin Lobo era urmărit de ideea propriei morți, lucru mărturisit cu prețul enorm pe care îl reclamă orice act impudic de confesiune prin cuvinte așternute pe pagină? Și deja i se cristaliza romancierului imaginea pietrelor flotante din acest roman chiar acolo, sau transporta chiar și în acel peisaj greutatea unei compoziții deja începute? Cine știe… Fie spus de la bun început, opul acesta, al douăzeci și nouălea din seria de autor de la Editura Dom Quixote (ajunsă deja la treizeci și patru de cărți, fiindcă nu include doar romane), este primit cu explozii de entuziasm în presa portugheză și internațională, acolo unde primele traduceri au început să apară: răscolitor, tulburător, ardent, entuziasmant și greu de suportat, stăpânit cu furie, construit cu nebunie, dramatic, deseori crud, de o imensă profunzime, tragic încât face să curgă sângele limbii portugheze, compoziție capitală a unui mare scriitor care continuă să trimită aproape anual în librării, cu aceeași nonșalanță, capodopere… cu astfel de elogii e salutat acest roman.
Fragment din prefața romanului „Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa” de António Lobo Antunes, traducere din portugheză şi note de Dinu Flămând și Anca Milu Vaidesegan, Colecţia „Raftul Denisei” (coordonată de Denisa Comănescu), Editura Humanitas Fiction, 2019
Articolul integral în Literomania nr. 113
FRAGMENTE
Pe râurile ce duc…
Forme, forme. Forme ce plecau, se întorceau și din nou plecau, se suprapuneau și se îndepărtau, rotindu-se lent sau ridicându-se înainte de a cădea brusc, păreau să se limpezească dar în loc să se limpezească se dizolvau, iluzia unor voci dar nu chiar voci, prezențe și neprezențe, cea a mamei de exemplu care până și în timpul somnului asculta coada pisicii
— Auzi cum dă pisica din coadă?
iar el printre ceștile de porțelan, de fapt nu ceștile ci farfurioarele vibrau, pisica a dat din coadă producând un zgomot infernal după care coada nu s-a mai clintit, iar mama lui
— Acum nu mai aud nimic
încercând să le dea acelor forme un nume dar negăsindu-le unul, el era și nu era treaz ca atunci când pricepem înțelesul lumii ce tocmai în clipa în care îl înțelegem ne fuge printre degete, pisicii îi apăreau ochii numai după ce căsca, forme, nu simțea nimic, nu se gândea la nimic, el asista, forme de cuvinte de asemenea, forme de zgomote, un bec care se aprindea iar apoi se stingea în mai multe forme de becuri, gusturi, mirosuri, el nu mai avea corp, era doar o formă printre alte forme, un cub, o piramidă, o sferă printre alte cuburi, alte piramide și alte sfere, era paloarea unei ferestre ce se materializa treptat iar mama lui ridicând o parte a ei din mlaștina în care se adâncise
— Nici măcar coada pisicii nu te trezește?
un fel de clește îi pișca brațul, un chip dinaintea lui, însă nu cel al mamei
— Începe să ne zărească
iar dacă nu era chipul mamei sale ce chip se risipea precum sensul lumii care totdeauna-i scăpase, mistere prea simple ca să poți să ajungi la ele, își întâlni piciorul fără să îl atingă, era acolo, avea cel puțin un picior printre formele care plecau, se întorceau și din nou plecau iar lui nu-i rămânea decât să-i fie milă de sine însuși când le pierdea, dar nu și piciorul, solid, fix, prea îndepărtat ca să-l poată mișca, dacă el însuși nu era o formă până la urmă avea să se trezească, picături nu pe pielea lui, ci suspendate în jurul lui, adăugându-se unor forme și umflându-le conturul, ceea ce crezuse a fi o fereastră până la urmă zid sau mai degrabă o suprafață pe care diverse umbre înotau tot așa cum peste căruță cădea reflexia copacilor pe măsură ce înainta, peste tot frunze descifrând la rândul lor înțelesul lumii, a încercat să-l țină închis în el dar înțelesul a șters-o spre picior sau spre gura care tocmai începea să existe, adică o zonă căreia el i-a spus gură fiindcă i se părea că diverși dinți, începutul unei limbi, și un tub printre dinți precum și un început de limbă, o proeminență care i se păruse a fi un umăr și forme ce continuau să se rotească, ba verzi ba albastre ba albe ba fără de culoare, și a întrebat
— Cum se numește ceva fără culoare?
Fragment din „Pe râurile ce duc…” de António Lobo Antunes, traducere din portugheză, prefață şi note de Dinu Flămând, Colecţia „Raftul Denisei” (coordonată de Denisa Comănescu), Editura Humanitas Fiction, 2018
Fragmentul integral în Literomania nr. 69
Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa
Nici fiul nici fiica mea care s-a născut la doi ani după Angola nu au sosit încă ceea ce până la un punct consider normal fiindcă mercedesurile și camioanele au mers întotdeauna încet din cauza minelor despre care nimeni nu știe niciodată unde se află și nici când explodează, cu două șiruri de bărbați pe care îi vedeam doar uneori într-un culoar în iarbă paralele cu noi și alți șase în recunoaștere înainte, din loc în loc un râu, din loc în loc un luminiș și colibe abandonate, fiul meu s-a căsătorit, fiica mea nu, mereu supărată, amară, vorbești cu ea și nu-ți răspunde, îi zâmbim și stă serioasă, nu știu nimic despre viața ei, dacă o întreb un gest vag cu care îndepărtează umbrele, cred că nu am auzit-o niciodată spunând tată, nu am auzit-o niciodată spunând mamă, practic nu ne vizitează sau dacă printr-o minune vine în vizită rămâne tăcută, nu ne invită la ea acasă habar nu am unde stă sau dacă locuiește singură, mi s-a spus că o prietenă cu ea, habar nu am dacă e ade văr sau minciună, ce prietenă, nevasta mea care a auzit și ea a rămas pe gânduri, explodează mine nu camioane, mercedesuri pentru că generalul ne-a trimis mesaj să ne prevină că un camion e aur, plutoanele să meargă în recunoaștere și se înțelege motivul, camioanele trei sute de mii de scuzi, soldații cinci sute, șase vieți pentru un camion nu i se părea scump, atâta zgomot în junglă, vântul printre frunze, păsări, se taie porcul duminică, Bucură-te Marie cea plină de har, când o să afle bunicul o să se omoare, fata mea când era mică fugea de la mama în brațele mele dar a început să crească și nu mă mai caută, încuia ușa de la dormitor cu cheia în ciuda avertismentelor mele
— Nu te încuia cu cheia
și nevasta mea tăcută, doar într-o după-amiază
— Nimeni nu scoate nimic de la ea
prin urmare din acel moment și eu tăcut, când m-am operat la vezică deși încă mai locuia cu noi nu a venit la spital, m-am întors acasă și nici un
— Salut
nici măcar
— Te simți mai bine?
însă fața de
— Te rog
a nevestei mele m-a împiedicat, inima ei nesigură, medicul către mine cu glas scăzut arătându-mi rezultatul unei investigații pe care eu n-o înțelegeam, niște linii pe o foaie de hârtie milimetrică pe care erau trasate cercuri cu cerneală roșie informându-mă
— Aveți grijă
comandantul, căruia îi plăcea compania tinereilor, cei doi așezați pe banchete din scânduri când ne-a vizitat la frontieră
— Te pricepi la război dragă sublocotenente?
uitându-se la trei câini care la rândul lor se uitau la noi la fel de imobili ca și noi, ce nu lipseau acolo erau câinii, mari, mici, toți costelivi bineînțeles, la fel de înfometați ca și negrii, majoritatea pe lângă popota soldaților pândind resturi de mâncare, când în urma ploilor avioneta
(nu muscă, pasăre)
care aducea mâncarea și corespondența nu ateriza pe mica pistă de pe deal, arunca lăzile cu mâncare proaspătă care se dezmembrau pe pământ și ei și noi ne disputam în patru labe carnea, codul uscat, pungile cu legume, cartofii, ghearele animalelor deodată atât de mari și dinții atât de ascuțiți, animalele, aproape jumătate schiloade, dintr-odată violente, crude, un camarad trăgând în ele
Fragment din romanul „Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa… ” de António Lobo Antunes, traducere din portugheză şi note de Dinu Flămând și Anca Milu Vaidesegan, prefață de Dinu Flămând, Colecţia „Raftul Denisei” (coordonată de Denisa Comănescu), Editura Humanitas Fiction, 2019
Fragmentul integral în Literomania nr. 113
Lunga scurtime a vieții
Marea iubire a vieții mele
Pentru că Ivone e căsătorită ne întâlnim după serviciul ei seara într‑o cafenea din Loures cât mai departe de biroul ei, de coaforul ei, de școala unde merg copiii ei, de centrul medical unde își tratează rinichii, de croitoreasă, de cea care o epilează, de mătușa soțului ei și de firma cu mașini de ocazie a fratelui ei care stă mai mult pe‑afară, în salopetă, ridicând capote de mașini și lăudându‑le clienților bateriile.
Descoperiserăm această mică terasă de lângă cimitir, între o agenție de pompe funebre și o florărie pentru morți, cu muște și coroane prăfuite în vitrină, și ne țineam de mână peste două pateuri cu creveți, peste sucul meu din trei portocale și peste apa bună pentru pietre la rinichi prescrisă ei de doctor cu speranța că o să i le dizolve, uitându‑ne la chiparoși și spre orbul de pe taburetul de lângă poartă, care cântă la armonica lui ore în șir, mustrându‑ne parcă pe noi cu ochelarii lui de soare, Valsul de la miezul nopții și Tangoul emigrantului. Nici unul dintre cunoscuții noștri nu locuiește pe‑aici, iar din moment ce cimitirul se închide la șase și morții care întârzie trebuie să aștepte până a doua zi dimineața nu există pericolul ca vreun cunoscut de‑al ei să ne vadă.
Pe mine care sunt burlac, locuiesc în Forte da Casa și am familia în Luxemburg, mă cam enervează puțin aceste constante precauțiuni, fiind nevoit să‑mi pun balonzaidul cu gulerul ridicat și pălăria cu boruri largi pe care ea mă obligă s‑o port în august trasă pe ochi, mă enervează să fiu nevoit să‑i spun cu voce tare Corália ori de câte ori se apropie chelnerul, ea în acel moment șușotind verde de frică
— Spune‑mi Corália dragul meu spune‑mi Corália dragostea mea s‑ar putea ca acest chelner să‑l cunoască pe Fernando
mă enervează să aștept o jumătate de oră după ce pleacă ea ca să iau și eu autobuzul spre Forte da Casa
(— Mai rămâi o jumătate de oră iubire pentru că dacă Fernando se prinde de ceva mă împușcă)
așteptând o jumătate de oră până când cimitirul se întunecă și ascultând Valsul de la miezul nopții și Tangoul emigrantului pe care orbul invizibil le răcnește în întuneric, iar apoi încă o jumătate de oră mai târziu nădușit de căldură în haina de ploaie și cu pălărie din cauza autobuzului de ora opt pierdut la câteva secunde, și toate astea de două ori pe săptămână, luni și joi, se împlinește un an în octombrie, cu un câștig până azi de numai cinci sărutări și atât, nu m‑am culcat niciodată cu ea, nu am făcut niciodată dragoste, niciodată nu i‑am atins sânii, și tot ce am obținut până astăzi e telefonul care mă face mereu să tresar dimineața și mă trezește, pe mine care în felul ăsta trebuie să mă trezesc la șapte, iar vocea ei șușotind grăbită
Fragment din volumul „Lunga scurtime a vieții” de António Lobo Antunes, traducere din portugheză de Dinu Flămând, Colecția „Raftul Denisei” (coordonată de Denisa Comănescu), Humanitas Fiction, 2023
Fragmentul integral în Literomania nr. 299
CRONICI
Adina DINIȚOIU
António Lobo Antunes sau terapia hipnotică a scrisului
A apărut recent în româneşte, la Humanitas Fiction, un nou roman semnat de inegalabilul scriitor portughez António Lobo Antunes – „Până ce pietrele vor deveni mai uşoare ca apa” (traducere din portugheză şi note de Dinu Flămând şi Anca Milu Vaidesegan). Publicat în 2017 – şi rapid tradus în română –, romanul acesta amplu, cu titlu lung şi poetic, este extrem de puternic, considerat de Antunes poate cel mai bun roman al său (ajuns aici la al 29-lea roman, nimic din suflul acestui teribil scriitor nu s-a pierdut!), şi excelent primit de critică. Anul trecut, pe vremea aceasta, am avut ocazia de a-l asculta pe Antunes la Bucureşti, cu prilejul lansării unui alt roman al său, „Pe râurile ce duc…” (publicat în 2010, tradus la noi de Dinu Flămând, şi apărut în 2018, tot la Humanitas Fiction) – roman care vorbeşte despre propria boală, despre obsesia morţii, despre recursul la/refugiul în memoria copilăriei. Antunes a mărturisit atunci că, deşi a cochetat de foarte tânăr cu literatura, momentul în care a simţit că are ceva de spus în acest sens a fost după experienţa traumatizantă ca medic militar în războiul colonial din Angola (între ’71-’73). Ei bine, trauma acestui război – prezentă în toate cărţile sale – revine puternic în „Până ce pietrele vor deveni mai uşoare ca apa”, în care vocea principală e aceea a unui sublocotenent portughez care se întoarce din război cu un copil negru, pe care-l salvează din satul african masacrat de plutonul lui (sunt ucişi inclusiv părinţii copilului).
Regăsesc, în titlurile celor două romane, aceeaşi imagine heracliteană a apei care curge, a curgerii înseşi, şi văd în ea o imagine excelentă pentru tipul de scriitură marca Antunes: o scriitură fluidă, care antrenează aluviunile memoriei, le face mai uşoare, le topeşte, le duce cu ea, într-un cuvânt, le transfigurează şi poate chiar le vindecă, într-un soi de terapie hipnotică. Antunes este, esenţialmente, inventatorul unui stil (diferit de al lui Faulkner, Proust sau Virginia Woolf) care l-a impus drept unul dintre marii scriitori contemporani (universali), şi aş reţine acest trio în definirea lui: scriitură – hipnoză – terapie. Frazele sale ample, eliptice, fără punctuaţie şi sintaxă, aglutinează simultan mai multe voci într-un singur flux verbal, un flux al memoriei transindividuale, în cele din urmă. Antunes numeşte această scriitură „delir organizat”, fiindcă în spatele paginii finale se află, paradoxal, o disciplină şi un control al scrisului. Dar miza scriitorului nu este numai estetică, ci şi existenţială, pentru că frazele lui hipnotice pleacă de la un conţinut de viaţă, de la o substanţă existenţială – biografică în primul rând, dar nu numai (a se vedea formaţia lui de medic psihiatru, influenţe ale psihanalizei, ale teoriilor inconştientului ş.a.m.d.).
Articolul integral în Literomania nr. 115
Rodica GRIGORE
Oameni și râuri…
„Munca mea constă în a scrie până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa. Eu nu fac romane, nu spun povești, nu pretind să distrez pe cineva, nici să fiu amuzant, nici să fiu interesant; vreau numai ca pietrele să devină mai ușoare ca apa”, spunea António Lobo Antunes în anul 2016. Nu va fi, deci, o surpriză prea mare pentru cititorii săi faptul că romanul pe care scriitorul portughez îl publică în anul următor, 2017, va purta tocmai acest titlu, „Até Que as Pedras Se Tornem Mais Leves Que a Água”. Cartea a apărut și în limba română, în superba traducere semnată de Dinu Flămând și Anca Milu Vaidesegan, beneficiind și de o excelentă prefață a lui Dinu Flămând (cel care a tălmăcit la fel de inspirat din creația portughezului și alte texte precum „Inima inimii” și „Pe râurile ce duc…”), continuând astfel seria Editurii Humanitas Fiction din care fac parte „Bună seara lucrurilor de pe-aici”, „Arhipelagul insomniei” sau „Ordinea naturală a lucrurilor” .
Considerat de autorul însuși „cel mai bun lucru pe care l-am scris până acum”, numit pe dată de critica literară „un nou roman-catedrală” și suscitând imediat după apariție numeroase interpretări, textul acesta reprezintă o veritabilă aventură intelectuală, câtă vreme acțiunea propriu-zisă e reductibilă la câteva fraze. Un sublocotenent salvează un copil din infernul războiului din Angola, după ce întreaga familie a micuțului fusese torturată și ucisă. Întors în Portugalia, militarul portughez aduce acasă copilul de culoare și-l adoptă, crescându-l la Lisabona, împreună cu soția sa, în ciuda avertismentului primit de la tovarășii de luptă încă din Africa, și care avea în vedere amenințarea în care se va transforma, odată cu trecerea anilor, copilul adus în Europa fără să fie întrebat vreodată ce-și dorește. După mai bine de patru decenii de la cumplitele lupte din Angola, copilul, de-acum devenit bărbat, căsătorit cu o femeie albă care-l disprețuiește, având o familie care nu-l înțelege (inclusiv o soră vitregă albă, care se retrage în muțenie pentru a-și ascunde sau poate tocmai pentru a-și exprima mai bine sentimentele), își va ucide tatăl, cumva ritualic – în momentul în care participă, alături de toată familia sa adoptivă, în casa din nordul Portugaliei, la sacrificarea anuală a porcului – răzbunând, după ani de zile, moartea în chinuri a părinților săi din Africa. Din punctul de vedere al subiectului, nu se întâmplă altceva în acest roman, însă, povestit astfel, textul lui Lobo Antunes e complet distrus, câtă vreme esența sa, la fel ca și a tuturor celorlalte creații ale marelui scriitor portughez, constă în atmosfera hipnotică, în fraza lungă, de-a dreptul barocă și aproape lipsită de semne de punctuație, în capacitatea autorului de a combina, prin intermediul unei uluitoare polifonii și al unui joc al vocilor unic în proza contemporană, trecutul cu prezentul, amintirile reale și cele imaginate, visele și dorințele nemărturisite ale personajelor.
Articolul integral în Literomania nr. 291
Raul POPESCU
Lupta lui Antunes cu Îngerul
António Lobo Antunes este, într-adevăr, un romancier care și-a creat un stil propriu, inconfundabil. Romanele sale sunt scrise într-o stare de delir, la granița dintre veghe și somn, stare numită de Antunes „delir organizat”. În fapt, se poate spune că António Lobo Antunes este și un poet, în măsura în care considerăm romanele sale niște lungi poeme în proză.
„Pe râurile ce duc…”, roman apărut în 2010 și publicat, la noi, de Humanitas Fiction, în 2018, în traducerea excepțională a lui Dinu Flămând (care semnează și prefața, din care găsiți un fragment și pe Literomania, aici), nu face, la rându-i, excepție de la cele de mai sus, fiind scris, de asemenea, într-o stare de delir, în care imaginile și personajele se intersectează și se întrepătrund într-un mod amețitor. Internat timp de două săptămâni într-un spital din Lisabona, unde este operat de o tumoare canceroasă (o „castană țepoasă” care se plimbă și se multiplică în trupul bolnav), naratorul își rememorează copilăria, retrăind scene și interacționând cu personaje care au părăsit de mult scena lumii reale. Imaginația naratorului readuce la viață un timp apus, un timp în care lumea era altfel, iar Antonio, naratorul, era un copil de câțiva ani, pe care toți îl strigau Antoninho. Pe-atunci era sigur că va trăi o sută de ani, căci era „sănătos ca un cal”. Nici durerea, nici ceea ce se întâmplă cu el în spital nu reușesc să-l scoată din starea de transă în care retrăiește momente din copilăria sa, sfidând legile spațiului și ale timpului:
„e mulțumit idiotul, plin de speranță imbecilul, odată cu durerea care i-a înflorit, și care nu-l mai necăjește căci s-a obișnuit cu ea, chiar și de sporește nu o mai bagă în seamă, și nici dacă devine din nou adult nu o mai ia în seamă, mirosul de wolfram, nu mirosul bolii, răspândit peste tot și de asemenea pingelele și iar pingelele sub un clopot care s-a spart de câteva secole, același care mă însoțește pe balcon, străbate ziarul pe care eu nu-l mai citesc, mă urmărește și mă înșfacă, cum aș putea să-l aud dacă pașii nu mai locuiesc în mine iar eu în mijlocul acestora pășesc de asemenea, și care îmi șușotesc
– S-a terminat”.
Rând pe rând se fac auzite vocile bunicilor, a mamei și a tatălui, ale mătușilor și ale unchilor. Apele timpului, întruchipate de apele râului Mondego, devin din ce în ce mai puternice, şi explorarea lor, din ce în ce mai imperioasă, iar schimbările de perspectivă – vocile care locuiesc imaginația naratorului și care își dispută încontinuu întâietatea – devin, la rândul lor, din ce în ce mai rapide și mai amețitoare, așa cum se întâmplă și în paragraful de mai jos:
„și mi-am dat seama că Mondego începea să prindă forță pe măsură ce curgea la vale prin landă căci apele de pe alte stânci se uneau cu ale lui, nu era doar un râu, erau patru sau cinci ce se despărțeau iar apoi se uneau să împingă viața nepotului meu și pe a mea, noi nu mai suntem am fost… iar eu m-am văzut pe pârâiașele din Mondego ce se despart și se unesc neîncetat, m-am văzut eu care sunt mort de atâția ani de zile sau nu eu, ci tot ceea ce exista și nu mai există, plutind pe ape și îndepărtându-mă de voi”
Articolul integral în Literomania nr. 79
Sursă foto principală aici
Sumar Literomania nr. 399 (2026)
Scrie un comentariu