Atelier

Prima comuniune (fragment de roman)

La începutul verii urma să primesc pentru prima dată sfânta cuminecătură. Orele de catehism se înmulţiseră. Aveam şi eu acasă un mic catehism, cu gravuri frumoase, care cuprindea o sumedenie de întrebări, împreună cu răspunsurile potrivite, iar cele ce  fuseseră însemnate cu creionul de abatele Gilles trebuiau învăţate pe dinafară.

După ce mă întorceam de la şcoală, nici nu apucam să înghit bine masa de prânz, că Marie mă lua în primire:

-Care este prima poruncă?

-„Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău.”

-Ce este necredinţa? Ce sunt erezia, apostazia şi schisma?

Îl iubeam oare pe Dumnezeu din toată inima mea? Mi se spusese că asta este cea mai importantă dintre toate poruncile şi că cine nu-l iubeşte pe Dumnezeu va călca lesne toate celelalte porunci. Cu vocea ei blândă, Marie căuta să mă facă să înţeleg că trebuie să-i arătăm o dragoste nemărginită lui Dumnezeu, care ne  copleşeşte cu dragostea lui, cu darurile şi bunătatea-i fără sfârşit. El e părintele nostru ceresc şi suntem datori să-l iubim aşa cum îi iubim pe părinţii noştri pământeşti. Sunt sigur că Marie îl iubea pe Dumnezeu din toată inima ei, aşa cum îi iubea pe părinţii mei şi pe mine, aşa cum iubea fluturii, florile, cerul cu stele, licuricii şi soarele. În ce mă priveşte, mie îmi era mai degrabă frică de Dumnezeu. O vreme mi l-am închipuit cu chipul mereu încruntat al părintelui Guy. Apoi, probabil sub înrâurirea lui Marie, am încercat să-i dau înfăţişarea tatălui meu. Dar ceea ce simţeam pentru el nu era acea dragoste firească, venită din adâncul inimii, pe care o nutream faţă de mama sau faţă de verişoara mea. Iar dacă îl iubeam cât de cât, era o iubire care venea din cap şi nu din suflet şi pe care o resimţeam ca pe o datorie. Iar pe deasupra, cred că îi împrumutasem lui Dumnezeu nu doar chipul, ci şi atitudinea pe care mi-o arăta tata, acea antipatie pe care izbutea să şi-o ascundă destul de stângaci, dar pe care o simţisem de atâtea ori atunci când încercam să mă apropii de el prin vreun gest de tandreţe. Şi m-am pomenit pe neaşteptate că în capul meu începe să încolţească o bănuială cumplită: dacă pe mine Dumnezeu nu mă iubea? Oare nu cumva şi Dumnezeu mă socoteşte o creatură neizbutită, nedemnă să se bucure, ca mama şi ca Marie, de dragostea lui?

Gândul ăsta m-a urmărit multă vreme şi nu m-a părăsit niciodată pe de-a întregul. Am simţit mereu să sunt plămădit altfel decât ceilalţi oameni, care reuşesc să ducă fără niciun efort o viaţă virtuoasă şi pe placul lui Dumnezeu. Viaţa mea nu avea cum să fie una pe placul Lui, am dovedit o aplecare către păcat mai mare decât cei mai mulţi dintre aşa-zişii mei semeni, iar virtutea m-a ocolit şi n-a vrut să facă o casă bună cu mine. În vreme ce alţii trec prin viaţă feriţi de tentaţii prea mari, eu am fost supus la încercări grele şi la ispite cu care n-am fost în stare să mă iau bărbăteşte la trântă. Oare trebuie să plătesc pentru cine ştie ce păcate ale strămoşilor mei, care au atras asupră-mi ura lui Dumnezeu? O ură pe care am resimţit-o cu destule prilejuri, în ciuda tuturor remuşcărilor, a tuturor încercărilor de pocăinţă şi a tuturor rugăciunilor. Din fericire, asemenea momente de deznădejde sunt trecătoare şi mai nutresc încă adesea o oarecare speranţă în mila lui Dumnezeu. Eu n-aş îndrăzni niciodată să afirm, ca Philippe Magot, că Dumnezeu e duşmanul meu personal. Ştiu că mama şi cu Marie se roagă pentru mine, de acolo de unde sunt, la Sfânta Fecioară.

Dacă inima simţitoare a lui Marie vedea pretutindeni iubirea lui Dumnezeu, am băgat de seamă că preoţilor le place mai mult să vorbească despre dreptatea Lui, care îi răsplăteşte pe drepţi şi îi pedepseşte fără cruţare pe păcătoşi. Nici abatele Gilles nu făcea excepţie în acastă privinţă.

Acum venea la şcoală de trei ori pe săptămână, ne încolona doi câte doi şi ne ducea la biserică. Era parohul unei bisericuţe vechi, aflate la câteva case distanţă de pensionul domnişoarei Fauchereau. Nu fusesem până atunci la biserică decât cu prilejul slujbelor de duminică. Fără lumina sutelor de lumânări, fară cântarea solemnă a corului şi fără înălţătoarele acorduri de orgă, biserica arăta ca o clădire obişnuită şi mi s-a părut rece şi neprimitoare. În locul mirosului de ceară şi de tămâie se simţea o uşoară duhoare de pivniţă neaerisită. Şi am simţit un fior de teamă zărind un crucifix pe care trupul Mântuitorului părea chircit de o suferinţă cumplită, un şiroi gros de sânge, de un roşu aprins, i se prelingea din coasta străpunsă, iar pe faţa lui, albă ca varul, nu se putea citi decât o deznădejde îngrozitoare. Buzele îi erau contorsionate de o strâmbătură oribilă de durere. Nici statuia Sfintei Fecioare, care se înălţa pe unul dintre altarele laterale, nu avea o înfăţişare tocmai plăcută. Mi s-a părut că se uita la mine cu nişte ochi răi. Buzele sale erau supte şi fără culoare, ca cele ale mamei lui Philippe Magot, şi ai fi căutat în zadar pe chipul ei orice semn de blândeţe.

După ce ne orânduia în strane, ajutat de domnişoara Fauchereau, care venea de fiecare dată cu noi la biserică, abatele Gilles începea să ne vorbească despre sacramentul pocăinţei, cu glasul său uşor gângav, pe care Philippe reuşea să-l imite atât de bine:

-Dragii mei, mărturisirea sau confesiunea face parte din sacramentul pocăinţei. Atunci când ne confesăm, trebuie să ne mărturisim la urechea duhovnicului toate păcatele, după ce ne-am făcut mai înainte un examen de conştiinţă amănunţit. Copiii trebuie să vină la scaunul spovedaniei înainte de a primi pentru prima dată sfânta împărtăşanie.

Îl ascultam pe abatele Gilles cu inima strânsă. Cu cât ziua mărturisirii se apropia tot mai mult, eram copleşit de ruşine şi teamă. În timpul orelor de catehism care ni se ţineau la biserică, priveam tot timpul neliniştit către uşa confesionalului, care în mintea mea începuse să semene cu uşa unei camere de tortură. Mama şi Marie intrau acolo în fiecare duminică. Nu zăboveau decât foarte puţin. Şi ieşeau cu privirea senină şi cu pasul uşor, pentru că ele nu-l supărau niciodată pe Dumnezeu.  Mie îmi era însă frică, teribil de frică. Cum voi putea oare să-i mărturisesc abatelui Gilles sumedenia mea de păcate? Era ca şi cum ar fi trebuit să mă dezbrac în pielea goală dinaintea unui străin. Şi mă întrebam de ce mai era nevoie de confesiune, de vreme ce Dumnezeu vede până în străfundul rărunchilor noştri şi ne cunoaşte păcatele mai bine decât ni le cunoaştem noi înşine.

Seara, înainte să adorm, încercam să-mi fac, aşa cum ne învăţase abatele Gilles, un examen de conştiinţă amănunţit, şi (dacă nu se întâmpla să uit) îmi însemnam păcatele, cu scrisul meu chinuit, pe un peticuţ de hârtie. Erau atât de multe încât socoteam că părintele nu-mi va îngădui să iau sfânta cuminecătură, pentru a nu spurca, cu păcatele mele, trupul şi sângele Domnului. Nu ne spusese oare abatele Gilles că păcătoşii care au săvârşit păcate de moarte nu au voie să primească sfânta împărtăşanie, chiar dacă se căiesc sincer? Iar eu nici măcar să mă căiesc sincer nu eram în stare.

Dumnezeu ne porunceşte să le arătăm dragoste şi cinstire părinţilor noştri, dar eu mă dovedisem un copil rău şi neascultător, o făcusem pe mama de atâtea ori să spună că nu-mi mai poate îndura răutăţile şi îi spărsesem vasul de flori, iar pe tata îl mâhneam tot timpul cu firea mea nevolnică şi cu gesturile mele stângace. Eram lacom la mâncare şi ahtiat după dulciuri, iar zilele de post, pe care mama le respecta cu sfinţenie, îmi erau extrem de nesuferite. Fără atenţia grijulie a mamei, m-aş fi culcat de multe ori fără să-mi spun rugăciunea de seară. Odată furasem câteva peniţe din penarul unui coleg. Mântuitorul ne-a îndemnat să fim blânzi şi să ne iubim unul pe altul, iar eu mă băteam ca un smintit, aproape în fiecare zi, cu Philippe Magot şi le uram de moarte pe doamna Bertrand şi pe Mélanie. Nu le iubeam decât pe mama şi pe Marie, pe tata îl admiram, pentru Philippe nutream o oarecare simpatie, dar restul oamenilor îmi erau cu desăvârşire indiferenţi. Dar mai ales (şi ăsta era păcatul păcatelor) nu-l iubeam pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul meu.

Câteodată se întâmpla ca examenele mele de conştiinţă să fie tulburate de nişte gânduri ciudate. Auzeam parcă din nou, de la început la sfârşit, povestea lui Philippe Magot despre Angélique, iar imagini tulburi începeau să-mi joace pe fundul retinelor. În închipuirea mea, camerista doamnei Magot avea sânii mici şi tari, mijlocul mlădiu şi picioarele vânjoase ale acrobatei de la iarmaroc, iar mădularul meu micuţ începea să zvâcnească, provocându-mi o stare de agitaţie. Adormeam greu şi visele începeau să-mi devină necuviincioase.

După un asemenea vis, din care mă trezisem cu un urlet de groază, mama a fost convinsă că, deoarece urma să primesc în curând trupul şi sângele Domnului, diavolul mă supunea încercărilor. M-a stropit cu apă sfinţită, a făcut semnul crucii deasupra pătuţului meu, m-a sărutat cu duioşie pe frunte şi mi-a dat toate asigurările că, după ce voi lua sfânta cuminecătură, spiritul necurat nu va mai avea nicio putere asupra mea.

N-am putut uita multă vreme visul acela.

Se făcea că mama angajase o nouă bucătăreasă. Era o femeie înaltă, cu oasele mari, foarte oacheşă, cu o umbră de puf negru deasupra buzei de sus. Avea o pereche de sâni generoşi şi un fund aproape la fel de mare şi de rotund ca cel al lui Mélanie. Robotea în jurul plitei, pe care clocoteau o mulţime de oale, şi pentru că era foarte cald, iar bucătăria noastră se umpluse de abur, îşi desfăcuse nasturii de sus de la rochie, lăsându-şi sânii la vedere aproape în întregime. Eu stăteam pe un scăunel şi nu-mi puteam lua ochii de la formele ei, furând cu privirea ba un sân, ba un genunchi, ba un început de coapsă, care se iveau din când în când de sub rochia neglijent încheiată. Femeia mi-a observat privirile iscoditoare, s-a oprit din gătit, şi-a proptit pumnii în şolduri, a început să mă scruteze cercetător şi a izbucnit pe urmă într-un hohot de râs. Atunci am observat că eram gol, gol cu desăvârşire şi cu puţoanca dând semne vădite de aţâţare.

Noua bucătăreasă mi-a făcut un semn cu ochiul, apoi şi-a desfăcut toţi nasturii de la rochie. Între picioare îi atârna un mădular bărbătesc, mare şi gros, ca cel al tatălui meu. Sub privirile mele uimite şi înspăimântate, acesta începu să se întărească, până când deveni ţeapăn ca o bucată de lemn.

Acum femeia nu mai râdea. Îmi mai făcu o dată cu ochiul, apoi spuse, cu o voce groasă şi răguşită:

-Apropie-te, domnişorule, nu te sfii. Poţi să mă şi atingi dacă vrei!

Atunci am scos un strigăt de groază care le-a trezit din somn pe mama şi pe Marie. Imaginea acelui mădular uriaş îmi provocase o spaimă cumplită. N-aş fi îndrăznit niciodată să-i povestesc cuiva, nici măcar lui Phlippe Magot, visul acela şi cu atât mai puţin mamei, care mă întrebase de mai multe ori ce visasem în noaptea aia de pomină.

Am mai avut, înaintea sfintei cuminecături, şi alte vise necuviincioase, din care nu mai ţin minte decât nişte frânturi răzleţe şi lipsite de noimă, dar niciunul atât de limpede şi de înspăimântător. Nici visele mele nu semănau cu visele celorlalţi oameni. Dumnezeu avea pesemne cu mine socotelile sale.

În sfârşit, cu frica şi cu ruşinea în sân, m-am pomenit, laolaltă cu tot pensionul domnişoarei Fauchereau, în biserica întunecoasă şi rece, unde abatele Gilles era pregătit să ne primească mărturisirea. Avusese grijă să ne prevină din vreme că nu avem voie să trecem sub tăcere niciunul din păcatele noastre, oricât ni s-ar părea acesta de ruşinos. Minciuna la scaunul spovedaniei este un păcat foarte grav, pe care Dumnezeu îl pedepseşte cu toată asprimea.

Colegii mei stăteau aşezaţi în şir indian la uşa confesionalului, iar eu m-am pus la rând printre ultimii. Poate că prezenţa lui Philippe Magot mi-ar fi insuflat un pic de curaj, dar el nu era acolo: primise sfânta cuminecătură cu un an înaintea noastră, iar abatele Gilles îl scutise şi de orele de catehism, ce se înmulţiseră atât de mult  în ultima vreme.

În spatele meu mai erau doi întârziaţi, pe care, sub pretextul că nu mi-am terminat examenul de conştiinţă, i-am lăsat să treacă înaintea mea. Îmi simţeam inima ca de plumb şi mi se părea că pe sub uşa confesionalului se strecoară o răcoare lugubră care făcea să-mi îngheţe picioarele, deşi afară era o după-amiază senină şi călduroasă. Şi aş fi vrut să nu-mi vină niciodată rândul la mărturisire.

Spre deosebire de mine, tovarăşii mei de şcoală nu dădeau niciun semn de nelinişte. Sporovăiau între ei, ba chiar scoteau din când în când nişte chicote înfundate, obligând-o pe domnişoara Fauchereau să bată din picior a nemulţumire şi să ridice vocea la ei. Intrau unul după altul în cuşca aceea de lemn, care mie îmi stârnea nişte fiori de gheaţă prin toate mădularele, la fel de firesc ca şi cum ar fi intrat într-o prăvălie de mărunţişuri. Niciunul dintre ei nu zăbovea prea mult la spovedanie. Pesemne că nu aveau, ca mine, o mulţime de păcate de mărturisit.

Ieşise de câteva minute şi băiatul care stătuse la rând înaintea mea şi tot nu mă puteam hotărî să trec pragul confesionalului. Colegii mei se încolonaseră deja doi câte doi, sub supravegherea domnişoarei Fauchereau, care uitase pesemne de mine. Tocmai îmi trecuse prin cap să mă adaug şi eu la rând, ca şi cum mi-aş fi făcut, ca toţi ceilalţi, confesiunea, gândindu-mă că domnişoara, ba chiar şi abatele Gilles n-aveau de unde să ştie dacă mi-o făcusem sau nu, când deodată, uşa coliviei s-a deschis scârţâind, iar chipul gălbejit al abatelui apăru în deschizătură:

-Gata, nu mai e nimeni? – întrebă el.

Am încremenit. Ochii preotului, care mă zăriseră, în cele din urmă, îmi azvârliră o căutătură severă.

-De ce n-ai intrat când ţi-a venit rândul? De ce ai rămas ultimul? Nu cumva te gândeai să o ştergi? Află, băiete, că l-ai supărat tare pe Dumnezeu.

Între timp, apăruse de undeva şi domnişoara Fauchereau, care îmi descoperise lipsa şi acum, cu pumnii proptiţi în şolduri, schimba o privire plină de înţeles cu abatele Gilles. Apoi, până să mă dezmeticesc, domnişoara mă apucă de ceafă şi mă împinse în colivia confesionalului, trântind după mine uşa cu zgomot.

Fusesem făcut prizonier. Nu mai exista nici o scăpare.

Am îngenuncheat pe scăunelul de rugăciune şi am încercat să rostesc cuvintele Confiteorului, dar fălcile îmi rămâneau încleştate şi n-am fost în stare să scot nicio vorbă.

-Nu ţi-ai învăţat rugăciunea? – se auzi de dincolo de zidul subţire de scândură glasul gângav al abatelui Gilles. Spune după mine: „Confiteor Deo omnipotenti…”

Din gâtlejul meu, în care simţeam o strânsoare apăsătoare, nu ieşea niciun sunet.

-„… quia peccavi nimis cogitatione, verbo, opere et omissione. Mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa…

În zadar mă căzneam să repet cuvintele bunului preot; deschideam gura, ca un peşte scos din apă, dar limba şi buzele îmi rămâneau ţepene şi neputincioase. Şi am fost fulgerat de gândul că, din cauza păcatelor mele, Dumnezeu îmi luase graiul pentru totdeauna.

Abatele începuse să-şi piardă răbdarea.

-De ce nu spui nimic? Te pomeneşti că ţi-o fi ruşine.

Am reuşit să scot un sunet slab, care semăna a încuviinţare.

-La scaunul spovedaniei nu încape ruşine. Hai, spune: cu ce l-ai supărat pe bunul Dumnezeu, de la naşterea ta şi până acum? Mergi la biserică? Îţi spui regulat rugăciunile? Ţii sfintele posturi?

Aş fi vrut să-i spun abatelui Gilles că păcatul meu cel mai mare este acela că nu-l iubesc pe Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul şi din tot cugetul meu, dar limba îmi rămânea paralizată în continuare şi abia am reuşit să îngaim câte un „da” timid la fiecare din întrebările lui.

Iar atunci când preotul m-a întrebat dacă am avut vreodată gânduri necuviincioase, am simţit că se prăbuşeşte biserica peste mine. Mădularul mare şi ţeapăn al femeii din vis mi-a apărut limpede înaintea ochilor, nervii mei, întinşi la maximum, au cedat şi am izbucnit într-un plâns cu sughiţuri.

De dincolo de peretele confesionalului mi se păru că aud ceva ca un mârâit de încuviinţare. Pesemne că abatele socotea că a ghicit pricina fricii mele de spovedanie şi mi-a spus cu o voce mai blândă decât cea de până atunci:

-Fiule, lacrimile tale îţi fac cinste şi dovedesc că te căieşti din toată inima ta. Mântuitorul nostru ne iartă toate păcatele atunci când căinţa noastră e sinceră. Trebuie să ştii că gândurile necuviincioase ne vin de la diavol şi pot fi alungate cu ajutorul postului şi al rugăciunii care izbutesc să mortifice carnea cea poftitoare.  Du-te, îngenunchează în faţa altarului şi spune zece Pater şi zece Ave. Te dezleg de păcatele tale.

Am ajuns la şcoală, unde mă aştepta mama, palid, cu genunchii muiaţi şi cu fruntea înfierbântată. Pe drumul spre casă n-am putut scoate nicun cuvânt, deşi mama, sărmana de ea, mă potopea cu tot felul de întrebări, dorind să afle cum a decurs prima mea confesiune.

Noaptea de sâmbătă spre duminică a fost îngrozitoare. Somnul refuza să mi se lipească de gene şi m-am zbătut până în zori printre aşternuturi, udând din abundenţă cearşaful cu o transpiraţie rece. Eram încredinţat că îmi pierdusem sufletul pentru totdeauna. Minţisem la spovedanie, îi amăgisem pe Dumnezeu şi pe abatele Gilles, îmi trecusem sub tăcere cele mai odioase păcate, căci părintele avusese grijă să ne prevină că minciuna prin omisiune este tot o minciună. Fără îndoială, sfânta cuminecătură îmi va pârjoli măruntaiele, aşa cum ne spusese abatele că se întâmplă ori de câte ori spovada e mincinoasă sau incompletă. Dar asta era nimic pe lângă focurile iadului, în care voi fi osândit să mă perpelesc veşnic.

Pe la şapte dimineaţa, mama a venit să mă trezească şi s-a speriat de felul cum arătam: alb la faţă, cu ochii roşii şi cu buzele muşcate până la sânge. M-a spălat şi m-a îmbrăcat cu mâna ei, stropindu-mă din când în când cu apă sfinţită şi bâiguind cuvintele unor rugăciuni în care era implorat ajutorul Sfintei Fecioare. Mă lăsam în voia ei, corpul meu devenise moale ca un aluat şi mă pregăteam să merg la sfânta cuminecătură ca un viţel la tăiere.

Pentru ceremonia primei comuniuni mi se comandaseră nişte hăinuţe speciale. Prima mea haină neagră. Primii mei pantaloni lungi. O cămaşă de mătase imaculată, cu un jabou generos de dantelă. O pereche de mănuşi albe. Cu câtă nerăbdare aş fi aşteptat altădată să pun pe mine hainele astea, mai frumoase decât toate hainele pe care le avusesem până atunci, cum m-aş mai fi fudulit cu ele în faţa oglinzii şi cum m-aş mai fi umflat în pene, ca un păun! Acum însă ele îşi pierduseră orice urmă de farmec, gândul meu nu era decât la pedeapsa lui Dumnezeu, care eram sigur că mă va lovi fără întârziere.

Părinţii mei se uitau la mine nedumeriţi. În casă domnea o atmosferă solemnă. Mama şi Marie se îmbrăcaseră cu rochiile lor cele mai bune, iar tata îşi pusese uniforma cea mai strălucitoare. Le stricasem toată bucuria. Iar biata mea mamă deja se întreba cu glas tare dacă, înainte să plecăm la biserică, n-ar trebui să mi se aducă un medic. Tata tropăia din cizme cu nerăbdare, îşi consulta ceasul de buzunar din minut în minut şi ce cerea tot timpul să ne grăbim, aruncându-mi obişnuita lui strâmbătură dispreţuitoare.

Afară vremea se stricase pe neaşteptate şi toată noaptea căzuse o ploaie măruntă şi deasă. Tata a plecat în căutarea unei trăsuri.

Pe tot drumul până la biserică, am stat ghemuit între mama şi Marie, privind absent priveliştea străzilor umede şi puţin populate la ceasul acela de dimineaţă. Pesemne că peste noapte plouase vârtos, căci din loc în loc se formaseră nişte băltoace lăbărţate şi cafenii. Cerul era acoperit cu nori groşi, care prevesteau o nouă rafală de ploaie.

La coborârea din trăsură, am călcat din nebăgare de seamă într-o băltoacă şi m-am stropit de sus până jos cu noroi.

-Uită-te unde calci, neisprăvitule! – a explodat tata. Cum o să te înfăţişezi acum în faţa altarului murdar ca un porc?

Mama a zâmbit cu tristeţe, şi-a scos batista şi s-a apucat să şteargă petele de noroi de pe hăinuţele mele de sărbătoare.

La biserică se adunase o mulţime de lume. Abatele Gilles se pregătea să înceapă liturghia, iar domnişoara Fauchereau nu mă găsea nicăieri. Când ne-a zărit, a alergat iute la noi, pe picioarele sale scurte şi caraghioase, s-a uitat urât la pantalonii mei terfeliţi, pe care mama nu prea reuşise să-i aducă într-o stare mai bună, apoi m-a apucat strâns de braţ, m-a smuls de lângă părinţii mei şi m-a tras într-un alt colţ al bisericii, unde aşteptau tovarăşii mei de şcoală, îmbrăcaţi şi ei în veşminte de sărbătoare. Băieţii purtau haine negre şi pantaloni lungi. Fetele – rochii albe şi lungi, iar pe cap nişte cununiţe împletite din flori albastre de nu-mă-uita. Chipurile lor erau liniştite şi zâmbitoare. Mă simţeam ca un străin printre ei. Ei nu aşteptau, ca mine, să fie loviţi de pedeapsa lui Dumnezeu.

Am avut impresia că liturghia durase mai puţin decât oricând altădată. Acum, încolonaţi frumos, doi câte doi, o fată şi un băiat, am fost conduşi de domnişoara Fauchereau în faţa altarului, unde ne-am pus în genunchi, aşteptând sfânta cuminecătură. Abatele Gilles a trebuit să-mi descleşteze fălcile ca să-mi poată vârî ostia-n gură. Mă aşteptam ca măruntaiele mele să ia foc sau ca din înaltul bisericii să coboare un trăsnet care să mă izbească drept în moalele capului. Dar nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. M-am ridicat împleticindu-mă, ajutat de domnişoara Fauchereau, care îşi dăduse seama că nu eram în apele mele, am răsuflat adânc de câteva ori, m-am strecurat în strană lângă părinţii mei şi mi-am lipit fruntea înfierbântată de umărul moale al lui Marie. Simţeam nevoia să mă scufund într-un somn adânc şi odihnitor, care să mă facă să uit tot zbuciumul şi toate spaimele îngrozitoare prin care trecusem în ultima vreme.

Am aţipit pentru câteva clipe. Am fost însă trezit de mama, care spunea ceva despre gustarea care ne aştepta în casa parohială. Cafea cu lapte şi prăjituri, potrivit obiceiului. N-am avut puterea să mă împotrivesc. Şi m-am pomenit aşezat la masa lungă din sufrageria abatelui Gilles, am rostit mecanic cuvintele rugăciunii care se spune înaintea fiecărei mese şi am descoperit că, prin cine ştie ce joc al hazardului, locul meu se nimerise să fie alături de cel al lui Victorine, mai frumoasă şi mai zâmbitoare ca niciodată, care a binevoit chiar să-mi adreseze câteva cuvinte. Ce fericit m-aş fi simţit în orice alte împrejurări! Dar acum mi-am înfundat ochii în farfurioara ce îmi stătea dinainte, şi fără s-o privesc, i-am dat tovarăşei mele de şcoală nişte răspunsuri scurte şi morocănoase, care au făcut-o să-şi îndrepte atenţia către colegul ce stătea vizavi şi s-a dovedit mult mai vorbăreţ decât mine. Starea aceea cumplită de frică trecuse, dar mă simţeam supt de puteri, vlăguit, ca după cine ştie ce muncă istovitoare. Iar în mintea mea se învălmăşeau nişte gânduri ciudate şi tulburi.

Oare abatele Gilles ne minţise? Oare nu era adevărat că sfânta cuminecătură le arde măruntaiele celor care au minţit la spovadă?

Apoi mi-a trecut prin cap că poate eu fac parte dintr-o categorie specială de oameni, care sunt creaţi dintr-o altă plămadă şi pe care Dumnezeu îi judecă şi îi pedepseşte după alte reguli decât pe semenii lor.

Eram oare un blestemat? Sau eram un ales?

(Fragment dintr-un roman aflat în lucru)

Despre autor

Octavian Soviany

Octavian Soviany

Născut in 1954, la Brașov, Octavian Soviany a debutat în 1983, la Editura Dacia, cu placheta de versuri „Ucenicia bătrânului alchimist”.
Scrie poezie, romane, piese de teatru și lucrări de critică literară. La Editura Cartea Românească a publicat volumele de versuri „Dilecta” (2006) și „Călcâiul lui Magellan” (2014), precum și romanele „Arhivele de la Monte Negro” (2011), „Viața lui Kostas Venetis” (2011), „Moartea lui Siegfried” (2015), „Năluca” (2016).

Scrie un comentariu