Actualitate

Antropologie şi o sută de alte povestiri

Vă propunem mai jos trei povestiri de tip flash fiction – în ton cu concursul nostru de flash fiction, realizat în colaborare cu Editura Univers –, povestiri din volumul Antropologie şi o sută de alte povestiri de Dan Rhodes, apărut la Editura Vellant, 2016, traducere şi postfaţă de Nadine Vlădescu. Acest volum reprezintă debutul autorului britanic, în anul 2000, şi el lansează – spune traducătoarea şi postfaţatoarea – un gen foarte popular în Marea Britanie, numit cu termenul franţuzesc „vignette” (vinietă sau, am zice noi, flash fiction de dimensiuni minime, 100 şi ceva de cuvinte!), povestiri ce abordează, la el, tema iubirii şi a neîmplinirilor în relaţiile amoroase. Născut în 1972, Dan Rhodes este un scriitor atipic: după ce a urmat studii umaniste și un masterat de creative writing, a avut tot felul de slujbe și de ocupații care l-au pus în contact cu medii și spații diferite, unele dintre ele regăsindu-se și în cartea de față drept fundal al poveștilor de iubire. „Dan Rhodes, scrie Nadine Vlădescu în postfaţa volumului, a lucrat ca barman, ca poștaș, la o fermă de legume și fructe, dar și ca profesor în Vietnam, în orașul Ho Și Min. Mare parte dintre povestirile din Antropologie au fost scrise în această perioadă de căutări. După cum spune chiar el, „Am scris povestirea «Borne» într-un autobuz de la Kon Tum la Danang. Și după ce am trăit la Saigon în 1996, am scris povestirea «Violoncelul» (din volumul Don’t Tell Me the Truth About Love), care se petrece într-o variantă aproximativă a orașului. M-am întors după câțiva ani ca să revăd vechea bibliotecă din povestire și am găsit-o demolată”.

Matriţa

Sunt îndrăgostit iremediabil de o fată fără sare şi piper. Nu a spus şi n-a făcut niciodată ceva interesant. Îmi petrec ore în şir încercând să înţeleg de ce mă simt atât de ataşat de ea. Nu-mi pot da un răspuns. Părul ei e plictisitor, chipul ei e plictisitor şi corpul ei e plictisitor. De fiecare dată când vin acasă de la serviciu şi o găsesc tolănită pe canapea, înconjurată de păhărele de iaurt folosite, îmi explodează inima şi mă simt năuc, ca şi cum aş merge pe aer. Îi iau mâna inertă, o sărut pe obrazul palid şi îi spun: „Când te-au făcut pe tine, s-a spart matriţa”. Foarte rar îmi răspunde.

Muzeu

Am transformat apartamentul nostru într-un muzeu. Vizitatorii sunt bine-veniţi să se minuneze de eleganţa pantofilor cu toc pe care ea i-a lăsat la mine şi să se uite la elasticul de păr cu care şi-ar prinde părul la spate, eliberându-şi chipul pe care l-am sărutat de atâtea ori. Există dulapuri pline cu fotografii şi cu scrisorile ei către mine. Pe perete atârnă o felicitare de „La mulţi ani”, înrămată cu trei pupici mari desenaţi cu un pix cu pastă argintie. Nimeni nu vine vreodată să viziteze muzeul, dar eu sunt aici în fiecare zi, încercând să-mi ţin capul pe cât de nemişcat pot. Nu vreau să pierd nici măcar un neuron dintre cei care păstrează aceste amintiri preţioase.

Proust

Am venit acasă şi-am găsit-o făcându-şi bagajele. N-aveam nici cea mai vagă idee că lucrurile mergeau prost între noi. „Am tot citit”, mi-a explicat ea. „O catedrală, un val în timpul unei furtuni, un salt al unei dansatoare nu se dovedesc niciodată a fi atât de înalte pe cât am sperat. De aceea trebuie să plec.” M-a bătut uşor pe braţ. „Îmi pare rău.”

„Dar nu uita”, am zis şi eu fără să gândesc, „că toate deciziile noastre finale sunt luate într-o stare de spirit care nu va dura”. Mă agăţam de te miri ce şi ea ştia asta. Şi-a împăturit rochiţa ei roşie frumoasă, a tras fermoarul genţii de voiaj şi a plecat fără să mai spună un cuvânt.

Din volumul Antropologie şi o sută de alte povestiri, traducere şi postfaţă de Nadine Vlădescu, Editura Vellant, Bucureşti, 2016, 128 p., ilustraţii: Kadna.

Scrie un comentariu