Avanpremieră

Măcelăria Kennedy

vineri

Dimineața era bîntuită de fîșii subțiri de ceață, ca niște panglici lungi, de-un alb fantomatic. Se răsuceau, umed, șerpuitor, insinuant, în aerul cald și greu, coborît ca un clopot invizibil peste mica localitate Luna de Jos.
– O să ne uscăm pe picioare, clămpăni bărzoiul din vîrful stîlpului de electricitate unde-și avea cuibul.
– Ne uscăm, ne uscăm, dar trebuie să zburăm, replică barza, să aducem de mîncare ăstora mici.
Ăia mici deschiseră, larg, ciocurile înălțate spre cerul tulbure al dimineții și lansară cîteva sunete aprobatoare.
– Fac pe nebunii, clămpăni bărzoiul, știu zbura, dar așteaptă să le cadă broasca-n cioc! Leneși și obraznici!
– Lasă clămpăneala. O pornim, pînă nu ne lovește arșița, clămpăni barza, apoi își desfăcu aripile, fără mare entuziasm.
– Mda, clămpăni bărzoiul, poate nici azi nu găsim nimic…
– Cobe!
– Ăsta cine mai e? apucă bărzoiul să clămpăne întrebarea, înainte de a dispărea în ceață.

Ceasul cu cuc ticăia ritmic, înghițind timpul cu aceeași străveche nepăsare.
Flavius Kasian se învîrtea, fără rost, prin camera cu ferestre largi. Matilda continua să doarmă și să sforăie moderat, fără convulsii. Se apropia miezul zilei și încă nu se trezise. Curios. Ceva neobișnuit pentru ea. Vag nedumerit, măcelarul ridică, scurt, din umeri. Avea treburi mult mai importante de rezolvat.
Căldura amenința să devină tot mai incomodă, chiar agresivă, mai ales la etajul superior.
Hotărî să iasă pe balconul aflat în spate, deasupra grădinii și a livezii. Traversă încăperile cu precauție. Nu avea sens să o trezească pe Matilda. Mai mult l-ar încurca, i-ar alimenta tensiunea. Tensiunea inaugurării care, deja, îi dădea tîrcoale.
Se așeză în balansoar. Începu să se legene într-un ritm de ceasornic. Se abținea, cu greu, să nu-l sune pe Avram. Vineri după-masa, firma va fi gata, așa i-a promis. O urcă într-o camionetă și vine să-l ajute la montat. Simplu și firesc. Deci, fără agitații inutile, domnule Flavius. Ușor de zis, dificil de pus în practică.
Închise ochii. Căldura amiezii i se depuse pe pleoape, ca niște fulgi mari de vată caldă. Își imagină un leagăn uriaș în care zăcea întins, precum un copilaș lipsit de griji.
O bucată de cărniță proaspătă, aburindă.
Un mușchiuleț de vițelaș, drăgălaș și apetisant.
Noni era tînărul său ajutor. Epaminonda Tiliu. Îl cunoștea bine pe taică-său, era pantofar, o meserie pe cale de dispariție. Avea, constant, împrăștiată pe față, o expresie de candoare nealterată. De unde ți-a venit numele ăsta? îl întrebase, direct, Flavius pe pantofar, după botezul băiatului. Nu eu, soția… se scuză tatăl lui Noni, apoi ridică, neputincios, din umeri. Aha, mai zise măcelarul și încheie, definitiv, discuția pe această temă.
Epaminonda Tiliu era poet vegetarian. O astfel de precizare ar putea stîrni nedumerire, dar lucrurile se înlănțuiră cît se poate de firesc.
Noni dovedise înclinații poetice, încă din ultimul an de grădiniță cu orar prelungit. Într-o zi, după ce-și făcuse somnul de după-amiază, o anunță pe doamna educatoare că vrea să-i spună o poezie pe care el a gîndit-o! Încîntată, educatoarea l-a ascultat, iar Noni a recitat, dintr-o suflare, prima sa creație:

Luna-i sus, noi sîntem jos
Noaptea are multe stele
Iar băieții dorm frumos
Pe cearșafuri și saltele
Și fetițele la fel
Fără chiloței pe ele.

Educatoarea l-a lăudat părinților. Mama a fost încîntată de talentul băiețelului ei drag, iar pantofarul a bombănit:
– Să învețe măcar o meserie, cu poezia va crăpa de foame!
Vorbele pantofarului sunau de-a dreptul profetic.

Flavius Kasian adormi.
Balansoarul se legăna ușurel, împins de-o mînă nevăzută.
Nici o adiere de vînt. Aerul înțepenise deasupra pămîntului, ca un clopot transparent.
În balcon era umbră.
De pe crengile copacilor din livadă au dispărut toate fructele și toate frunzele.
Copacii deveniră sticloși, brăzdați de subțiri vene sîngerii. Dar atmosfera din grădină nu era deloc înfricoșătoare, apocaliptică. Din contră, emana veselie, bună dispoziție, ca o invitație, plină de promisiuni, la un festin împărătesc unde poate participa oricine, indiferent de rang, sex ori avere.
Pe crengi, în locul fructelor, atîrnau momițe și fudulii gătite măiestrit, numai bune de mîncat. Trebuia doar să întinzi mîna. Cîrnați groși și subțirei, lungi ori scurți, piperați și colorați, cu boia ori nucșoară, se legănau ademenitor. Împroșcau în jurul trunchiurilor mirosuri apetisante. Pulpițe afumate de pui și prepelițe rotisate, caltaboși albi și negri, mușchiuleți subțirei de porc sfîrîind discret ca în cuptor, pastramă de curcan printre frunze translucide, frigărui de vițelaș în locul cireșelor, pulpe de rață în locul perelor, măduvioare împletite în locul dudelor, pastramă de vită în locul gutuilor, jumări de gîscă în locul prunelor. Urmau pomii cu rasol și vrăbioare de vițel, cei cu antricoate de berbec, cotlete și costițe afumate, într-o ordonată alternanță.
Printre coroane și trunchiuri dansau în diverse ritmuri, cu piruete ori în pas de deux, cuțite de dezosat cu lame flexibile, strălucitoare, din inox, cuțite pentru jupuit și de înjunghiat, cîte un satîr și un topor imitînd, cu grațioase mișcări, un ultim dans al lebedelor. Lame groase ori subțiri, se oglindeau, mîndre, în soarele arzător. Ici, colo sălta și cîte un malaxor de carne sau o mașină de umplut cîrnați.
La această minunăție de livadă, Flavius Kasian privea de sus, de pe balconul împodobit cu ghirlande, precum un împărat roman la armata sa triumfătoare. O mică diferență exista, totuși. Pe scăfîrlia lui nu trona corona de lauri, crenguțele de măslin veșnic verde, ci un șir de cîrnăciori piperați, durdulii și drăgălași, numai buni de consumat alături de o halbă cu bere. Ori chiar mai multe…
Pe Flavius Kasian îl trezi propriul rîs.
Visul se spulberă în zeci de cioburi scînteietoare.

După ce aniversară împlinirea vîrstei de trei anișori a Melpomenei, soția îl părăsi pe primar. Lăsă în urma ei o scrisorică. „Nu mai suport fluieratul. Decît să înnebunesc, mai bine te părăsesc. Ne despărțim frumușel. Deoarece am inimă, sînt de acord ca Melpomena să rămînă cu tine. Sper să nu o apuce și pe ea fluieratul.” Primarul se bucură că Meli rămase la el, chiar dacă despre asta nu vorbise niciodată cu soția. Bineînțeles, nici despre despărțirea lor. În pieptul fostei soții bătea o inimă din care porneau adevărate surprize. Anton avu parte de două dintr-odată.
Fosta soție a primarului se stabili la Cluj, în marele oraș unde existau multiple oferte și posibilități, din toate punctele de vedere.
Cunoscu, întîi, un bărbat care horcăia noaptea. Îi provoca adevărate momente de panică. Următorul își sugea, constant, dinții, de parcă ar fi avut, non stop, resturi de mîncare printre ei. Al treilea bărbat cu care încercă să lege o relație își trăgea nasul, sistematic. Ca și cum l-ar fi lovit o răceală perpetuă. Una ancestrală, matusalemică. Iar noaptea vorbea în somn, ținînd adevărate discursuri despre situația politică a Europei unite. Al patrulea bărbat cu care a trăit, de asemenea doar cîteva luni, se trezea în fiecare dimineață la ora cinci fix. Se ducea direct în bucătărie. Dădea pe gît un pahar mare cu apă caldă și multă sare, provocîndu-și o puternică vomă. „Elimin toxinele”, zicea. Apoi o punea să-i facă o clismă, cu o seringă uriașă. Colonul trebuie curățat, acolo zac toate bolile, zicea. Urma masajul tălpilor pentru activarea tuturor organelor interne. Curățatul nărilor. Întîi sufla fiecare nară în parte, atît de sonor că se auzea în tot blocul. Lua în gură apă cu bicarbonat și o scotea pe nas, dezinfectînd căile nazale. Continua cu frecatul urechilor și al creștetului, în sensul acelor de ceasornic. În fine, se punea în cap cu picioarele sprijinite de perete. Pentru oxigenarea creierului. Chestii chinezești, zicea, de aia arată ei bine și la o vîrstă înaintată. De unde naiba știa asta? Urmărise, în vreun laborator, evoluția cîtorva chinezi de la o vîrstă la alta? Mai făcea ceva, întru conservarea sănătății. După ce se căca, își ridica curul deasupra chiuvetei să și-l spele, ca arabii, zicea. Apoi și-l ștergea cu prosopul ei de culoarea cerului senin.
Se pare că mă urmărește blestemul lui Anton-fluiericiul, își zicea fosta soție a primarului, fără certitudinea că acesta ar fi blestemat-o vreodată. Ultimul bărbat fu și ultima picătură. Era înalt, suplu, păr creț, ochi migdalați, dinți puternici, priviri înflăcărate, ca în telenovele. Ba știa chiar să poarte o conversație și să priceapă ceva despre psiholgia omenească, în general. Avea, însă, o mică problemă. Pe neașteptate, scăpa o bășină, nu întotdeauna sonoră, dar întotdeauna groaznic de puturoasă. Groaznic fiind, în cazul lui, un eufemism. Era atît de puturoasă că, instantaneu, murea orice insectă din jur, zburătoare ori nu. Cădeau, fără suflare, muște, țînțari, fluturi, viespi, albine, plesneau păianjenii, furnicile, gîndacii. Se bășea și în spații publice, în supermarketuri, mijloace de transport, săli de cinema ori de spectacole. Oamenii ajungeau în pragul leșinului, loviți de amețeli. Iar ei îi venea să se sinucidă! Așa a încheiat, definitiv, acest capitol al vieții sale.
Într-o frumoasă dimineață, cu cerul albastru străbătut de zîne și optimism, își descoperi colega de birou. Plină de gingășie, delicată, cu o privire de căprioară și parfum care amintea de fructul pasiunii. Avea pielea catifelată. Atingerile ei erau de-o mare delicatețe, subtil dar pregnant senzuale. Curată, mereu proaspătă, ca o floare în mijlocul unei poieni, încălzită de razele soarelui, alintată de zefir.
Ochii ei spuneau mai mult decît toate mîrîielile bărbaților, toată vorbăria lor gongorică. Toată retorica lor fără noimă, de-o superficialitate de-a dreptul jignitoare.
Singurătatea colegei era copia fidelă a singurătății ei și, de aceea, în mod cît se poate de firesc, s-au atras, cu intensitate, anulîndu-se una pe cealaltă. Singurătățile, desigur.

(Fragmente din romanul cu același titlu, în curs de apariție la Editura Polirom)

 

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

Scrie un comentariu