Privesc pe geam la vara australă, când soarele e într-o rână. Oceanul sau marea, tot una, doar la gramaj le deosebești, îl aud pe Buddy din pat, în ultimele leneviri ale serii. S-a bucurat să-i mai spun încă o dată povestea despre el în vremea în care zburda liber pe străzi iar eu eram singurul prieten care își pierdea pauza de prânz să dăm la o parte coriandrul din supa vietnameză.
-Cei care sunt îndrăgostiți de un geniu ca tine trebuie să știe încă de la început că el iubește toți oamenii, fără deosebire.
-Și cu ce mă încălzește? a zis Buddy mestecând gumă și plescăind. Hm, îmi păstrez obiceiurile bune din tinerețe. În schimb, tu ai devenit nesărat.
-Apropo, bem o bere?
-De unde?
-O s-o rog pe Harriet, se descurcă ea, săptămâna asta e de serviciu pe etajul nostru. De-abia s-a întors din Anglia unde și-a vizitat o mătușă. Mi-a povestit că atunci când era în autobuz spre aeroportul din Melbourne, tot seară ca acum, i se strânsese inima de teamă că o să lase în urmă continentul australian. L-a privit și din avion ca pe o stâncă roșiatică ștearsă de valuri uriașe, care de sus se vedeau ca o rochie de dantelă.
-S-a întors. Ce atâta tevatură?
-Pământurile roșii și Steaua Sudului, ce te-ai face fără ele?
-Dacă am învățat gustul coriandrului cred că pot cam orice. După ce-o să mă ia acasă, ne mai auzim la telefon.
-Hm.
-Să ajungem noi acolo. Deschide geamul, s-a făcut prea cald.
-Vreți să-ți fac masaj la cap?
-Gloria se pricepe de minune.
-Cine e Gloria?
-Nevastă-mea.
-Hm, parcă o chema altfel.
-Nu, nu, chiar așa o cheamă, mi-a scris că o să-mi facă cea mai bună supă vietnameză, nu Phở, alta, nu mai știu cum îi spune.
-Sigur nu era ăsta numele, mi l-ai zis mai demult, știa și Gale. Ți-a scris? Unde?
-Cine e Gale?
Aerul cald din cameră își undui curenții pe lângă noi, doi bătrâni așezați la marginea paturilor, făcându-ne să semănăm cu două personaje din picturile lui Vincent van Gogh, învăluiți în tușe de culoare, ca niște stele pe cerul de un albastru profund. Mâine o să simțim briza răcoroasă dinspre ocean, numărăm cu emoție zece stații de tramvai. Trecem și pe lângă o spălătorie automată celebră unde poți să-ți speli și tălpile după ce colinzi barefoot pe străzile întrețesute ale orașului. În zilele următoare este așteptat The Brickfielder, asta nu e tocmai o veste bună.
-Unul dintre cele mai vântoase orașe din lume, Buddy.
-E doar singurătatea ca un lup prin oraș.
M-am dus la comoda de lângă geam și am scos pana de păun dintr-un sertar, apoi m-am așezat pe un scaun și am început să fredonez o melodie. Auzeam vocea lui Gale împletindu-se cu a mea și orice gând dureros că ea ar fi doar o închipuire s-a spulberat.
Sâmbătă este programată excursia. O dată pe lună, noi, ocupanții azilului, mergem în călătorii organizate de instituție, nu foarte departe de oraș. De fiecare dată se votează locul. Cei care sunt în putere sunt lăsați să se plimbe și primesc oră de întâlnire la autocar, ca niște turiști. Buddy bombăne ca de obicei, vremea o să fie urâtă, cu vânt puternic și ploaie și poate că nici nu va mai fi acolo și o să privească de acasă la televizor emisiunile care-i plac și nu o să mai fie nevoit să se supună unei găști de votanți și gusturilor lor bizare, berilor răsuflate și teraselor departe de ocean la care se așază rătăciții, obosiții sau cei care nu au curaj să caute ceva mai bun. Viața colindând pe străzi fusese o alegere, una nu tocmai grozavă, ar fi avut toate condițiile să trăiască în stil clasic cu familie, grădină și câine. Poate și cu motocicletă.
-Oceanul e frumos, Buddy, întotdeauna e așa, nu contează vremea. Stăm la o terasă în St. Kilda la o bere și o să-ți treacă supărarea.
-Unde vezi că-s supărat? Oare Gloria o să vină cu o geantă suficient de mare să-mi încapă toate hainele?
-O să ai ce să-i povestești din excursie, sigur o să se bucure pentru tine.
Buddy s-a ridicat de pe pat și a început să scoată hainele lui. Maldărul nu prea creștea, bărbatul l-a privit dezgustat, apoi a îndesat țoalele înapoi în dulap.
-Sunt sigur că ăla, cum îl cheamă, din camera de la parter, stă mai mereu pe hol pregătit să fie luat acasă. Cum îl cheamă?
-Ce-i cu el?
-Sigur o să voteze împotriva noastră.
-Crezi că nu o să mergem la ocean?
Buddy s-a așezat pe pat și se scărpina în cap. Întunericul ne-a cuprins ca pe doi astronauți care părăsesc orbita Pământului și se îndreaptă spre o planetă necunoscută. M-am apucat să pregătesc rucsacul pentru excursie, o să iau și două tricouri de schimb, șepci și niște bani în plus pe care i-am pus deoparte pe vremea când eram camerist la acel hotel din centru. Nu-i mai spun lui Buddy că s-a votat deja destinația, Grădina Zoologică.
Am împăturit și o hartă, o să facem un traseu ca-n vremurile bune, să fim pregătiți pentru sâmbătă când noi doi o să ne furișăm în propria noastră excursie la ocean. Am marcat locurile importante, cu un X roșu stația de la gara Southern Cross și cu un X albastru gara St Kilda. Tramvaiul 96. De acolo o să mergem pe jos până la ocean, nu-i departe, am planul în minte. O să ne oprim la o terasă unde îl cunosc pe barman, am lucrat împreună la hotel. Pe harta mea sunt marcate și locurile care au o legătură cât de mică cu Gale, tot ce îmi amintește de ea îmi face plăcere. Hey, Buddy, let’s go! Totul o să fie bine și îți promit că te scutesc de supe, o să bem bere și dacă barmanul o să fie de acord o să te plimb cu motocicleta lui de-a lungul țărmului pe unde am dus-o și pe Gale, o să ne oprim și pe plajă acolo unde e peluza cu capace de canal verzi și fierbinți și unde o să ne întindem pe iarbă la umbra palmierilor. Hey, Buddy, let’s go!
În noaptea de dinainte de excursie, Buddy și-a luat rămas bun de la lumea de aici, stingându-se din viață cu gândul, cine știe, la Gloria și la aleile înguste pe unde bântuise sau la întâlnirile noastre în care-i promiteam adesea că nu o să-l las niciodată singur. M-am ținut de cuvânt. Amân excursia la ocean din respect pentru el, dar o să merg cu grupul la Grădina Zoologică, în fond e o grădină ca toate celelalte, poate că și Raiul era tot atât de departe de mare. Măcar am reușit să bem împreună berea adusă de Harriet și să râdem de toate prostiile pe care le făcusem în lunga noastră prietenie. Buddy a recunoscut că Gale era cu adevărat domnișoara mea dansatoare și că alături de ea am fost cel mai binedispus, punându-se pe sine pe locul doi la coada pentru fericire.
Țineam rucsacul pregătit la îndemână ca pe o amintire a bunului meu amic. Cu ocazia următoarei excursii, Yarra River Tour, am părăsit grupul înainte să se îmbarce și m-am dus la gară să iau tramvaiul spre ocean. M-am oprit la terasa de lângă stație, unde lucra barmanul meu și m-am așezat la o masă. Am pus șapca lui Buddy în fața mea și am comandat două beri. Am aranjat cu Harriet să mă întorc la azil a doua zi, aveam nevoie de acea noapte lângă ocean și poate că în sufletul meu așteptam s-o mai văd o dată pe Gale dansând pentru mine. Terasa e aproape de stația de tramvai. Priveam la oamenii care coboară, unii cu tot felul de sacoșe pline cu chestii pentru plajă, alții ieșiți din birourile din Central Business District, de pe străzile în formă de grilă, desfăcând încă un nasture la cămașă, tinerii veseli ce se vor risipi pe plaja imensă, copiii, bunicii, faleza e lungă, se pot așeza unde vor, pe plaja, pe peluză.
Bate vântul, am scos pana de păun de la piept și am lăsat-o în curenții de aer să se miște în voie, nimic nu e excepțional, parcă auzeam vocea lui Buddy, tonul hodorogit ca al unei locomotive care ar mai sta în gară o zi-două să-și refacă puterile după un drum lung. Intersecțiile au fost marea plăcere a lui Buddy, uneori îl găseam cu greu după reperele descrise de el, noi nu foloseam hărțile din telefon, pauzele mele se apropiau de sfârșit și uneori îl găseam doar pentru ca să-i mai spun: Hey, Buddy, let’s go! Chiar dacă rămâneam să pălăvrăgim la colț de stradă. Când se caza Gale la noi la hotel îi făceam cinste lui Buddy cu o masă specială sau luam tramvaiul zece stații până la St. Kilda Station/Fitzroy St., de acolo un pic pe jos până la ocean, de fapt Port Philip Bay, un golf în formă de cap de cal ce se deschide spre strâmtoarea Bass. Pleasure seeker’s Mecca, așa era numită pe vremuri St. Kilda.
Aș fi vrut să-mi sun fiul să-i spun ceva, orice, dar m-am gândit că e undeva departe, ascuns într-un val uriaș și nu are rețea acolo. Când a plecat de tot de acasă, mi-am zis să vezi acum singurătate, dar nu a fost deloc așa.
Pana de păun s-a liniștit și parcă o aud șoptind numele lui Gale, inima îmi saltă de bucurie. Mi-am lăsat în grija amicului barman rucsacul și am plecat cu pana bine ascunsă în buzunarul de la piept spre plajă. Era miezul zilei și soarele ardea, umbrele se făcuseră negre și terasa se golise, o să se mai umple spre seară cu berile aurii pe mese și vocile obosite de greul zilei. Nu e nimic excepțional în viața asta!, zicea Buddy furios și poate că avea dreptate să nu mai caute peste tot miracole și minuni pentru că ele se petreceau deja, le putea trăi și fără să le pună etichetă. Am luat-o pe Fitzroy St. spre apă, am trecut pe lângă barul Lady Peacock.
M-am oprit în dreptul bistroului Prince of Wales. Fusesem și cu Buddy mai demult, acolo ne-am certat singura dată în toată prietenia noastră, îi venise ideea tâmpită că o să-l părăsesc. În afara terasei, doi motocicliști creponați de vârstă și de soare se certau, unul dintre ei nu mai voia să se suie pe motor, rămăsese cu casca pe cap și berea în mână, Buddy a strigat la mine să plecăm, cine știe ce era în mintea lui, am rămas calm mușcând din sandviciul cu carne de wallaby, e o raritate aici, se găsește mai lesne în Tasmania. Era pe la prânz, cumpăna zilei. Până la urmă, el m-a părăsit, nu eu.
Căldura mă moleșise și tânjeam după un val scund să-mi răcoresc gleznele. Acum mergem acasă, Gale. Nimeni nu o să știe ce s-a petrecut cu Buddy, ce-o fi fost în viața lui. Puntea, intrarea, trecerea peste ape și tot ce credeai că este pierdut pe vecie.
Nu am apucat să-ți spun, sau poate că am apucat. Gale, nu știu cine ți-a dat ție darul otrăvit al singurătății, ce intenții a avut. Eu l-am transformat în pana de păun. Mai ții minte vremurile în care veneai la picnic cu câte un alt câine, găsind explicații nostime pe care nu le credea nimeni? Bietele animale erau așa de fericite că le salvai chiar și pentru câteva ore din vacarmul mirositor al orașului. Natura e ascultătoare, oamenii nu sunt, domnișoara mea, și iată-te pornind din nou.
Domnișoară, dans!
(fragment dintr-un roman în lucru)
Scrie un comentariu