Persida începu să tremure în tot trupul.
– Eu trebuie să mă întorc acasă, zise ea, şi te rog să mă laşi să merg singură.
Naţl era om de stat mijlociu; acum el însă se îndreptă în faţa ei şi părea cu un cap mai mare decât dânsa.
– Poftim! Pleacă! grăi dânsul rece şi aspru, arătându-i drumul.
– Nu! Nu! zise ea gemând. Nu aşa. Vino, dacă vrei, cu mine, căci mie nu-mi pasă de nimeni!
– Nu! Te rog să pleci!
– Aşa nu pot pleca, grăi dânsa deschis.
– Ştiam eu că nu poţi pleca, zise el râzând.
Persida simţi că i s-ar fi oprit deodată şi bătăile inimii, şi curgerea sângelui prin vine şi i s-ar fi înseninat toată firea.
– Ştiai?! grăi dânsa cu glas limpede. Te-nşeli! Adecă ce crezi dumneata şi ce vrei cu mine? Că am slăbiciune pentru dumneata, asta o ştii: ai putut s-o vezi şi ţi-o spun şi eu, fiindcă nu e vina mea. A venit aşa fără de veste, cum vin toate nenorocirile. (…)
„Grozavă femeie!”, îşi zise el, venindu-şi într-un târziu în fire.
„Urât om!” zise ea după ce ajunse acasă, apoi îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile şi lacrămile o năpădiră, plânsul o înecă.
„Doamne!” strigă ea încleştându-şi mâinile. „Ajută-mă, că eu singură nu mai pot!”
Arareori, în proza românească, scriitorii au știut să surprindă chinul sufletesc al iubirii. Şi mai rar încă, zbaterea între fericire şi nefericire, între datorie şi simţire, între pasiune şi vină. Personajele lui Slavici trăiesc un tumult interior pe care cu greu îl mărturisesc. Relaţiile dintre bărbaţi şi femei descătuşează din sufletele acestora energii profunde şi neştiute, sentimente contradictorii şi aparent incompatibile cu iubirea: de la dorinţă şi milă până la ură şi răzbunare. Dragostea dezvăluie firea autentică a fiecăruia şi o aşază în răspăr cu tot ceea ce omul deţine din stratul social şi cultural: datoria, ruşinea, convenţiile sociale şi religioase, sentimentele faţă de familie, faţă de ceilalţi, diferenţele etnice etc. Iubirea creşte subteran, înăbuşită temporar de opreliştile pe care Persida şi le pune singură, cu repetate întoarceri la mănăstire. Deşi luptă cu pasiunea, pe care o resimte ca pe o „nenorocire”, fata va alege să fugă cu Naţl! Nefericirea va veni însă tot din interiorul cuplului, din erodarea încrederii, din cauza învinovăţirii şi din răzbunarea acelor diferenţe de temperament şi culturale dintre cei doi tineri, din neîmplinirile sociale ale lui Naţl.
Pădureanca iubeşte şi ea un bărbat nepotrivit, pe Iorgovan, feciorul lui Busuioc cel bogat. Iorgovan exprimă o tipologie masculină asemănătoare cu a lui Naţl: chinuit sufleteşte, indecis, scindat între orgoliu şi dispreţul de sine, fascinat de frumuseţea şi de tăria de caracter a fetei iubite, oscilând între curaj şi laşitate. Pentru personajele lui Slavici, iubirea este o „boală” de care le este ruşine în faţa celorlalţi, o calamitate a sufletului care îi face pe oameni să nu mai fie stăpâni pe ei înşişi. Îndrăgostiţii zac, se retrag la mănăstire, pleacă în călătorii de uitare, părăsesc sau evită spaţiile în care şi-ar putea întâlni perechea, pentru a fi apoi iremediabil atrase de acestea.
În Moara cu noroc, Lică, bărbatul malefic şi fascinant, trezeşte în Ana resurse erotice pe care ea însăşi n-ar fi crezut că le are. Sugerată încă de la apariţia sămădăului (un fel de interlop din zilele noastre), când tânăra soţie „rămâne pierdută” uitându-se la el, atracţia dintre ei evoluează treptat şi imperceptibil, însă nici Ana, nici Lică nu recunosc că o resimt unul pentru celălalt. Căderea din final, la care pune umărul şi Ghiţă, soţul Anei, este justificată, din perspectiva lor, prin nevoia de răzbunare şi prin nevoia de dominare, iar sentimentele amestecate lasă iubirea impură şi nemărturisită. Lică joacă rolul diavolului, iar moralistul Slavici prezintă resorturile psihologice ale transformărilor pe care le suportă personajul feminin: „Apoi desfrâul are şi el farmecele lui, şi Ana încetul cu încetul se obicinuise şi prinsese o tainică poftă de el”. Păcatul este pedepsit, iar finalul tragic, cu moartea violentă a tuturor, şterge nenorocirile şi curăţă spaţiul de sufletele răscolite de atâtea patimi.
Fin observator al zbuciumului interior provocat de dragoste, creator de personaje memorabile, comprehensiv faţă de adâncurile complicate şi uneori întunecate ale sufletului omenesc – dar mai ales feminin, căruia îi înfăţişeză slăbiciunile şi puterile –, excelent analist al cuplului, Slavici rămâne printre puţinii prozatori români capabili de a ieşi din prejudecăţile masculine ale autorului.
Lasă un răspuns