Poezie

Cele cinci simţuri

Bocet

o femeie adună frunzele căzute
în curtea dintre blocuri
cu o mătură de nuiele
ştiu asta fără să văd nimic
– stau întins în pat cu ochii închişi –
aud însă foşnetul ritmat al măturii
şi sunt sigur că e o femeie
şi nu altceva
fiindcă doar ele jelesc întotdeauna
într-un fel sau altul
morţii

Să nu te laşi

să nu te laşi
niciodată
îngropat de viu
nici măcar atunci când copiii vor să însufleţească nisipul
şi te aleg pe tine să-i dai o formă

nu căuta niciodată sub apă
lucrurile pe care le găseşti şi pe pământ
nu căuta acolo nimic
mai bine azvârle cu bulgări şi pietre
fă valuri

să nu-ţi doreşti niciodată să sapi o fântână
chiar dacă gura şi ochii tăi
şi ai copiilor tăi
vor seca

mai bine aşteaptă ploaia
şi învaţă-i şi pe ei să aştepte

Cele cinci simţuri

mai ştii gustul bromurii din ceai
şi erecţiile noastre de dinainte şi de după micul dejun
de care râdeam fiindcă n-aveam ce face cu ele şi le aruncam la WC
mai ştii alarma din prima lună
când în urletele pe întuneric ale locotenentului
tu te-ai încălţat cu bocancii lui miriuţă
iar el i-a luat pe-ai tăi
cu două numere mai mici
de v-aţi înjurat dup-aia mai bine de-un ceas
şi dacă nu săream să vă despart v-aţi fi luat şi la bătaie
mai ştii mirosul din masca de gaze
cu care alergam pe faţă kilometri în şir
pentru că inamicul atacase cu arme chimice
şi noi trebuia să supravieţuim ca să-l nimicim
mai ştii pielea întinsă ca o foaie de cort a doamnei Costea
care ne iubea ca pe copiii ei
iar după ce ne iubea punea câte şase ouă-n tigaie
rădea caşcaval afumat peste ele
şi ne dădea şi-un pahar de vin ca să meargă
mai ştii moartea
cum venea îmbăţoşată şi revoluţionară peste noi
încât dacă n-am fi sărit din calea ei
în tomberoanele de tablă pentru gunoi
ne-ar fi aruncat ea
cum a făcut-o cu ceilalţi o mie şi

Mă ascund

Mă ascund în clopotul cel mare al bisericii
Şi mă rog să nu moară nimeni şi să nu fie sărbătoare
să nu crească dintr-o dată râul
şi focul să nu răbufnească

mă ascund
lipit cu spatele de bronzul zgrunţuros
cu ochii ţintă la limba care atârnă imobilă şi ucigătoare

în clopotul cel mare e negură
dar simt cum palpită o singurătate mai groaznică decât a mea

aburi se ridică din mine şi se condensează pe limba de bronz
o umezesc şi o sărează
iar ea începe să se mişte încet
ca un mort înviat de ploaie

Fum

o mamă şterge cu dosul palmei
bărbia fiului care mănâncă

e bătrână
are părul de culoarea cremenii
şi mâna atât de uscată
încât
după ce fiul i-o sărută
începe
să fumege
încet

Gest

Am să-mi las câteva zile
Obrajii nebărbieriţi

nu din comoditate
nu din frondă
ci fără nici un motiv
aşa cum
câteodată
las să-mi treacă viaţa

Credit foto: Claudia Bucsai

 

Despre autor

Robert Șerban

Robert Șerban

Robert Şerban (n. 1970) este scriitor, jurnalist, editor şi om de televiziune. Trăiește în Timișoara. A publicat 16 cărți de beletristică. Poemele i-au fost traduse în mai multe limbi (germană, sârbă, polonă, cehă, engleză, spaniolă, franceză, italiană, olandeză, maghiară, norvegiană, ebraică, suedeză, arabă, ucrainiană etc.) şi au apărut în antologii şi publicaţii literare din România şi din străinătate. Cea mai recentă carte a sa de poezie este „Puțin sub linie” (Editura Cartea Românească, 2015).

Scrie un comentariu