Cartea săptămânii

„Planeta Proust” văzută de Alex. Leo Şerban

În aprilie 2011, criticul de film (dar şi eseist, scriitor, artist vizual) Alex. Leo Şerban (sau a.l.ş.) – un intelectual şi un dandy, şi în genere o figură plină de charismă, fascinantă din cultura noastră (cum puţini au fost) – se stingea subit din viaţă, la aceeaşi vîrstă la care dispărea, în urmă cu aproape un secol, Marcel Proust. Cu un an în urmă – premonitoriu, am spune acum – a.l.ş. abandonase critica de film, dar şi tot ce însemna activitatea jurnalistică – şi plecase la capătul lumii, în Argentina, la Buenos Aires, într-unul „dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii” (de unde trimitea periodic fotografii, publicate pe Liternet). Acolo, instalat în studioul său din San Telmo, Alex. Leo Şerban începea, la 15 noiembrie 2009, lectura sistematică a ciclului proustian În căutarea timpului pierdut – în ediţia Tadié, într-un singur volum, apărută la Gallimard în 1999. Va încheia lectura, această muncă „excitantă şi epuizantă”, pe 29 ianuarie 2010, în plină vară, caldă şi umedă, a emisferei australe.

Foto: a.l.ș. (sursa: Liternet)

În urma acestei experienţe de lectură, pe care eseistul o numeşte „monahală” – şi pe care o văd astăzi, cu un fior, drept premonitorie, dar cumva şi o experienţă „de trecere” dincolo – a rezultat un jurnal de lectură, un mic eseu scris direct în limba franceză, şi apărut postum, în 2013, la Éditions Non Lieu: La Planète Proust. Esquisses d’un journal de lecture (cu o prefaţă de Virgil Tănase şi un mic text introductiv de Marina Dumitrescu-Baconschi). Vi-l propun spre lectură (cititorilor francofoni în speţă) săptămîna aceasta (cartea se poate găsi/comanda la librăria franceză Kyralina), şi vă asigur că îşi merită titlul de „carte a săptămânii”. Nouă, celor care l-am cunoscut pe a.l.ş., dar şi cititorilor mai tineri, acest jurnal scris în franceză – plin de observaţii de fineţe, literare, artistice şi cinematografice – ni-l restituie puţin pe cel care a fost Alex. Leo Şerban, o figură a culturii noastre contemporane care a trăit/a fascinat nu numai prin scris, dar şi prin prezenţă: el însuşi a declarat, pe urma dandy-lor celebri de altădată, că şi-a trăit viaţa ca pe o operă de artă, aşa încît pentru posteritate (în care probabil nu credea, ca un hedonist ateu şi „dietetic” ce era) e nevoie, în cazul lui, de mai mult decât cărţile (frugale) lăsate, e nevoie de reconstituirea unui personaj charismatic, cu flerul, gustul, erudiţia, plăcerile şi idiosincraziile sale.

Lectura pe care o face a.l.ş. acestui roman esenţial al culturii europene este una – discret – existenţială şi chiar „autobiografică”, în sensul pe care-l acordă termenului însuşi eseistul, vorbind despre romanul proustian: „Son roman est une oeuvre de fiction volontaire et d’autovérité involontaire. Il peut inventer des personnages, des situations etc.; il ne peut inventer son moi profond et les images créées par celui-ci”. E, aşa-zicînd, o lectură în oglindă, care spune multe despre a.l.ş. însuşi, o lectură care echivalează cu un act existenţial: simplul fapt de a se instala într-un studio în mijlocul unuia dintre „cele mai frumoase oraşe ale lumii“ pentru a-l citi pe Proust arată că a.l.ş. pune semnul egal între literatură (lectură, scris) şi viaţă, iar gestul de a se izola pentru a reciti integral ciclul proustian marchează, în chiar viaţa eseistului, un moment de reflecţie, de contemplaţie, de repliere asupra lui însuşi. Una dintre temele majore pe care le identifică în romanul lui Proust – „la recherche de l’art dans la vie“, a trăi după principiile artei (principiile estetice) – a fost, cum spuneam mai sus, un deziderat propriu al lui a.l.ş.

Alex. Leo Şerban relevă cu fineţe şi analizează cu precizie, în secvenţe aplicate, tema memoriei (madlena, memoria intermitentă), a curgerii timpului şi a îmbătrînirii, a decăderii fizice – cea mai dureroasă în cazul unui dandy (vezi cazul baronului de Charlus) şi care echivalează, practic, cu moartea –, rememorarea trecutului, fuziunea trecutului cu prezentul (a se vedea contaminările reciproce trecut-prezent de la Proust, dar şi perspectiva narativă plasată în viitor în raport cu momentele evocate), singurătatea esenţială a fiinţei, homosexualitatea, preocuparea pentru modă, metafora femeilor-flori (cu observaţia că Marcel iubeşte mai degrabă florile decît femeile…), personajul Albertine (personajul feminin căruia Proust îi consacră cele mai multe pagini) văzut ca o metaforă textuală – nuclee tematice care vorbesc, în egală măsură, cu discreţie şi în formă livrescă, despre „le moi profond” al comentatorului însuşi.

Jurnalul de lectură al lui Alex. Leo Şerban poate funcţiona ca un ghid proaspăt de lectură (e drept, în franceză) pentru cel care se încumetă să repete această experienţă, prelevînd pasaje alese cu grijă, comentate cu fineţe şi sensibilitate. E, cum ne-a obişnuit a.l.ş., o carte „frivolă”, fragmentară, fără obsesia construcţiei, dar de o frivolitate proustiană – adică o frivolitate de suprafaţă, cu un nucleu dur. Cam aşa arată frivolitatea lui Alex. Leo Şerban: paradoxală, serioasă, riguroasă la modul „monahal” (cu termenul folosit de eseist în paginile introductive).

a.l.ș. (foto: Marius Chivu)

Alex. Leo Şerban scrie pagini superbe despre scriitura proustiană văzută ca scriitura unui „bolnav”, ca un „alitement“ (un repaus la pat) şi o plonjare în somn, în vis şi în memoria intermitentă, pîndită de uitare. Jurnalul de lectură abundă în observaţii ascuţite, în răsturnări de perspectivă (interpretativă), fără nici un complex în raport cu enorma bibliografie critică proustiană. Despre uitare (ce nu se poate instala definitiv, fiindcă e diseminată, nu se poate „preciza”) el notează, la modul paradoxal: „(…) pour que l’oubli s’installe à jamais encore faudrait- il que lui, cet oubli, se faufile dans tous les creux du hasard, dans tous les recoins de notre mémoire, dans tous les livres et tous les états d’âme provoqués par le temps et les livres – qu’il se « multiplie », comme Albertine réapparue, et se plie à toutes ces occurrences inattendues… Il faudrait qu’il se précise (s.a.) (…) Or, l’oubli – comme on l’aura vu – ne peut jamais être précis”.

În căutarea timpului pierdut este, scrie a.l.ş. – făcînd ecou Educaţiei sentimentale a lui Flaubert – o educaţie estetică ce permite demersului solitar al lui Proust (izolat la pat, în camera sa etanşă) „de a se insera în Timp, modificînd perspectivele teoretice” – trecînd prin arta muzicii, a literaturii, a picturii (a se vedea personajele Vinteuil, Bergotte, Elstir), dar avînd şi intuiţii foarte moderne legate de fotografie (a.l.ş. vede aici o anticipare a lui Barthes din La chambre claire) şi chiar de cinema (cartea abundă, evident, în trimiteri cinematografice). „Modelul estetic absolut“ al romanului nu este, scrie a.l.ş., Albertine, ci Charles Swann, cel care exercită o fascinaţie puternică asupra copilului Marcel: „Charles Swann, c’est l’être rare qui abandonne une brillante carrière mondaine pour une chimère esthétique. C’est l’amateur cultivé et intelligent qui fait – de sa vie – une oeuvre d’art”.

Buenos Aires, foto: a.l.ș. (sursa Liternet)

Eseistul a avut doi „acompaniatori” în lectura lui Proust: pe Beckett, căruia i-a citit eseul scris după experienţa „strivitoare” a lecturii de două ori a ciclului proustian, şi pe Alain de Botton (cu al său How Proust Can Change Your Life). Dar Alex. Leo Şerban este, de fapt, solitar în demersul său, aşa cum Proust însuşi fusese atunci cînd şi-a scris romanul – în ani de scris care se confundă cu ani din viaţă, tot aşa cum lectura însăşi a ciclului romanesc presupune timp, se face în durată. Închei aceste rînduri cu ultima frază a jurnalului de lectură al lui a.l.ş., pentru care reuşita „monumentală” a lui Proust nu constă în dimensiunile cărţii sale, ci mai ales în „această senzaţie de timp – de timp «concret», aproape material – pe care o degajă cartea”. Altfel spus: „C’est le livre d’un temps, mais c’est tout aussi bien le livre du Temps“ (s.a.).

Alex Leo Serban, La Planète Proust. Esquisses d’un journal de lecture, Avant-propos de Virgil Tanase, Éditions Non Lieu, Paris, 2013, 166 p.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu