Parcarea imensă, marginită de magazine, strălucea ca o navă spaţială dintr-un film american. Luminile erau colorate şi pâlpâiau, unele se stingeau pentru două secunde, apoi altele, dând impresia unui spectacol regizat, în care nu puteai să prevezi din care parte va înceta să taie aerul o fâşie de lumină verde sau roşie, pentru a se reaprinde imediat, lăsând locul altora care amuţeau tot pentru două secunde. Oamenii se mişcau ca nişte actori pe o scenă în care reflectoare enorme îi ţineau cu sufletul la gură, într-o agitaţie adăugată la tumultul din ei înşişi.
Panourile cu reclame de la înălţime clipeau ca nişte ochi care te privesc atent şi în acelaşi timp nu le pasă de tine. Numele brandurilor erau familiare tuturor dar nu-şi pierdeau din putere, literele logourilor păreau suspendate în aer, levitând continuu, însufleţite.
Roxana şi fetiţa ei se îndreptau spre ieşirea dintr-un magazin de haine când, din senin, toate luminile s-au stins şi s-au trezit în beznă. Câteva ţipete s-au auzit, apoi altele, apoi voci care declarau ceea ce devenise evident: căzuse curentul în toată zona. Ca la un semnal, şi-au aprins toţi telefoanele şi, privite de sus, păreau nişte licurici într-o pădure din toiul nopţii.
Fetiţa Roxanei o întrebă pe maică-sa de ce nu mai e lumină, iar ea îşi suna soţul, tremurând de nervi pentru că acesta nu-i răspundea.
În alt magazin, de mobilă, Andrei şi iubita lui Deea s-au aşezat pe o canapea şi au stins repede telefoanele. Cu capetele ridicate, ca două suricate care se înalţă pe lăbuţe, pândeau mişcările vânzătorilor din magazin. Aceştia fugeau de colo-colo la lumina lanternei telefonului, se contraziceau pe cine să sune. Andrei o luă în braţe pe Deea şi începură să se sărute lung.
Din magazinul veterinar a ieşit o doamnă în vârstă şi acum stătea pe trotuar, în faţa vitrinei decorată cu poze mari de câini şi pisici. Nu apucase să ia de mâncare pentru pisica ei, dar ieşise pentru că nu suporta mirosul din interiorul magazinului. „Oare cât o să dureze?”, se întreba ea calm, „Să plec sau să mai aştept? Doamne, ai milă de noi, nu ne lăsa aşa” .
„Ce făceai?”, întrebă nervoasă Roxana la telefon. Soţul i-a spus că e pe autostradă, venea spre casă şi a auzit la radio despre o pană de curent în partea de sud a oraşului. Nu are cum să le ajute, să aibă răbdare, că se va rezolva, vezi să nu!, la cât le pasă ăstora de noi, or să ne lase în beznă până mâine!, pufnea Roxana. Fetiţa se desprinsese din mâna ei şi se apropiase de un şir de umeraşe pe care atârnau haine de iarnă pentru copii. Le pipăi blăniţa artificială, apoi se cuibări într-una din ele. Terminând conversaţia, Roxana o strigă pe nume, îngrijorată, iar fetiţa îi răspunse lent: „Sunt aici, mami”.
În supermarketul cu nume străin se blocaseră uşile de la intrare. Înăuntru, oamenii strigau nervoşi că vor să iasă dar şeful dăduse ordin clar că trebuie ţinuţi acolo, să nu plece cu produse neachitate. Vocile se înmulţeau şi deveneau tot mai stridente, acuzând că sunt sechestraţi, că nimeni nu le dă dreptul, că vor acţiona în justiţie iar şeful şi-a aprins o ţigară înjurând de zor.
În parcare, într-o maşină bej, Luca se apleacă, scoate din torpedou o lumânare şi o aprinde, cu bricheta. Apoi zâmbeşte şi se uită la flacăra lumânării. Când era copil, stând odată cu bunica, s-a luat curentul. Bunica a aprins o lumânare şi l-a luat în braţe. Flacăra desena umbre stranii pe pereţii camerei. Dar bunica a început să-i spună o poveste în care, în jurul unui foc, se strâng spiriduşi şi râd şi cântă şi dansează. Iar cu vocea imita glasul fiecărui spiriduş şi îl descria cum arăta. Luca i-a văzut şi el, era bucurie pură. Când s-a aprins iar lumina a devenit trist. Ce spunea bunica nu mai avea farmec.
În altă maşină, Vera voia să demareze chiar când s-a lăsat bezna. Apoi a rămas pe loc, cu mâinile pe volan. Până şi-a dat seama ce se întâmplă, a avut o senzaţie de leşin în stomac şi deşi era aşezată, i s-au tăiat picioarele. Cu toate luminiţele din jurul ei, Vera a înţeles că ar putea dura câteva minute dar şi mai mult. În loc să plece, stătea rigidă. Luptă sau fugi. Sau îngheaţă.
Dintr-o dată, proiectul de la serviciu pe care nu mai reuşea să îl termine nu mai era atât de important, era undeva în laptop, era ceva aproape abstract şi care pâlpâia şi el, ca o luminiţă. Senzația de leşin s-a transformat într-o bătaie de aripi de fluture în piept şi-n minte a apărut ceea ce stătuse ascuns, la pândă.
Era seară, iarna, cand se întuneca devreme, avea 11 ani şi se întorcea de la meditaţia de matematică. Mama ei a sunat la profesoară să-i spună că taică-său nu poate veni după ea pentru că bunicii i se făcuse foarte rău. Erau cu ea la spital. Din caietul de matematică din care ecuaţiile o săgetau, pe unele le înţelegea, pe altele nu, a auzit vocea mamei, foarte speriată, la telefon. Vocea de pericol, cum i-a spus după aceea. Erau telefoane cu fir şi al profesoarei stătea chiar pe masa din sufragerie, unde făcea meditaţiile. Şi atunci inima a început să-i bată mai repede şi nu şi-a mai simţit picioarele. Profesoara a zis că din păcate soţul ei era plecat şi nu o poate conduce acasă iar ea trebuie să rămână cu cel mic. Mama ei a tăcut, unde era vocea de pericol?, apoi a zis că Vera cunoaşte drumul şi are cheia de gât, doar să nu-l mai aştepte pe taică-său. Nu a înţeles de ce trebuiau să stea amândoi la spital… Apoi a aflat că tatălui îi crescuse mult tensiunea, văzându-şi mama în fibrilaţii.
Vera a înghiţit în sec şi restul meditaţiei chiar nu a mai înţeles nimic. La plecare, profesoara i-a zis să nu se abată din drum, să nu vorbească cu nimeni şi să o sune când ajunge acasă.
A pornit, cu mintea legănându-se între imaginea bunicii pe o targă şi a mamei cu vocea de pericol, a pornit cu ochii mari în întunericul de afară. În anii 80 nu mai erau luminate străzile. Înainta încet, iar bezna parcă era solidă, o strângea din toate părţile. Un câine vagabond a lătrat dar cineva l-a chemat şi după ce a mai lătrat de câteva ori, a tăcut. Continua să înainteze cu picioarele ca de plastilină, fără să aibă, ca mai târziu, în timp, gândul de a spune o rugăciune. Bezna îi coborâse pe umerii, în picioare, iar fluturi negri, mulţi, băteau din aripi şi mai tare în pieptul ei.
De undeva, de pe o străduţă lateral, a auzit scrâşnetul frânei unei maşini şi apoi zgomot de portiere închise. Coborâseră doi adulţi, un bărbat şi o femeie, şi doi copii, aveau sacoşe, vorbeau tare, femeia şi copiii au tropăit, apoi au intrat într-un bloc iar bărbatul a rămas puţin la portbagaj. A scos de acolo ceva şi s-a îndreptat şi el grăbit spre scara blocului. Vera se oprise, mijindu-şi ochii să vadă mai bine, cu o undă de speranţă. Dar tăcerea s-a lăsat imediat. Şi-a imaginat, descumpanită, cum au intrat în apartament, mama le-a spus copiilor să se descalţe imediat, ei au protestat, au alergat la bradul de Crăciun, care sclipea de la instalaţia electrică, nu, încă nu a venit Moş Crăciun, trebuie să aveţi răbdare, în seara de Ajun, Moşu’ Gerilă!, a zis băiatul, dar mama l-a corectat, de câte ori să-ţi spun că doar la şcoală îi spui Moş Gerilă?, acasă îi spunem Moş Crăciun! Fetiţa desfăcuse staniolul unei bomboane, pune imediat la loc bomboana aia, că nu o să mai mănânci de seară!, a strigat la ea taică-său iar ea a scâncit ca un bebe dar s-a conformat. Era cam frig în apartament, dar au aprins aragazul şi mama a pus de ceai. Ne încălzim noi imediat!, iar copiii au început să se alerge prin casă. Brusc a scuturat-o frigul şi şi-a dat seama că poate se făcuse târziu şi a repornit la drum. Era mai frig, mai întuneric, iar maşinile erau mai rare. A auzit din spate un strigăt de beţiv şi, fără să se uite înapoi, a luat-o la fugă. El a rămas strigând, nu înţelegea ce striga, dar şi-l imagina îmbrăcat cu haine multe, mirosind cumplit, bărbos şi gras, aşa cum mai vedea din când în când câte unul când mergeau la Obor, duminica.
A început să gâfâie, îi era sete şi aspira aerul rece fără să se mai teamă că o să facă roşu în gât. Fără să se împiedice şi fără să cadă, a ajuns la intersecţia de unde se vedea blocul ei şi a mai prins curaj. Acolo erau luminile de la semafoare şi s-a oprit câteva secunde să îşi revină. Beţivul nu se mai auzea, s-a uitat în spate şi nu era nimeni. Transpirase şi simţea maioul rece pe spate. A pornit de data asta în pas normal.
Când a intrat în apartament, a aprins luminile în toată casa. Apartamentul părea mai mare şi era foarte linişte. Ei nu făcuseră încă bradul iar luminile din apartament erau stridente ca cele dintr-un spital. A stat aşa minute bune până când a sunat telefonul şi mama a întrebat-o dacă e bine. Voia să plângă, dar s-a abţinut şi a întrebat-o când vine acasă. Apoi s-a gândit brusc la bunica. Mama i-a spus că bunica e în grija doctorilor acum, să mănânce, că sigur îi e foame, să mănânce orice din frigider, iar ei, da, vor veni şi ei. Să nu te sperii, venim şi noi. S-a aşezat pe canapea şi s-a gândit la cei doi copii care probabil aveau acum voie la bomboane.
La întoarcere, mama şi tata erau obosiţi şi trişti şi i-au spus că bunica trebuie să stea o vreme în spital. După o săptămână, urma să o externeze. Între timp, făcuseră şi ei bradul, dar mama şi tata erau tot îngrijoraţi. Bunica nu a murit atunci, dar nu a mai avut voie nici să care vreo sacoşă, nici să se enerveze, nici să mănânce orice. Şi a început să ia multe pastile. A fost cel mai trist Crăciun pe care şi-l aminteşte.
Nu ştie când s-au aprins toate luminile, în parcare şi în magazine. În jurul maşinii ei, oamenii se agitau ca de obicei. S-a uitat la ceas, dar cum nu ştia când a început pana de curent, nu-şi dădea seama nici cât a durat. Era vlăguită.
Roxana şi fetiţa ei au plecat deja din magazin, Andrei şi Deea au ieşit din magazinul de mobilă şi au intrat în supermarket, doamna în vârstă a cumpărat mâncare pentru pisica ei şi era în drum spre casă, mulţumită.
La supermarket s-a lăsat cu scandal, câţiva cumpărători au vrut să-l bată pe şef, l-au atins cu câţiva pumni din lateral, acesta a fost apărat de angajaţi, au rămas ameninţările cu plângere la Poliţie pentru sechestrare.
Îi sună telefonul şi Radu o întreabă unde e. Acum vin, zice Vera. Nu erai acolo unde a fost pana de curent? Ba da. Şi unde erai, de fapt? În maşină. Adică nu ai mai apucat să cumperi nimic? Ba da, am cumpărat şi eram în parcare. Voiam să plec, apoi s-au stins toate luminile. Şi de ce n-ai plecat? Nu ştiu, am rămas în maşină pe întuneric, până s-au aprins iar. Dar puteai să pleci! Da, probabil. Şi ce ai făcut? Am rămas şi m-am uitat la lanternele telefoanelor celor care erau pe trotuar sau în magazine. Nu te-ai speriat? Ba da, sigur că m-am speriat la început. Apoi m-am uitat la luminiţe. Se vedeau ca nişte licurici într-o pădure, noaptea. Ai văzut tu vreodată licurici noaptea în vreo pădure? Nu, dar cred că aşa s-ar vedea. S-ar fi văzut aşa dacă le filma o dronă, de sus. Ba nu, că drona nu le-ar fi văzut de sus pe cele din magazine. Radu face o pauză apoi întreabă: Te simţi bine? Eşti ok? Da. Şi acum, ce faci? Şofezi şi vorbeşti cu mine? Nu, stau pe loc şi vorbesc cu tine. Eşti tot în parcare? Da. Păi nu vii acasă? Ba da, după ce închid telefonul, gata, hai că ne vedem, pa pa. Bea nişte apă şi demarează.
În jur şi apoi şi sus, în vârful panourilor publicitare, logo-urile dansează frenetic în raze de lumină colorată. Aici, pe locul parcării şi al magazinelor, la marginea oraşului, a fost demult o uzină. Cea mai mare din ţară, de utilaje petroliere. Luca era copil, iar mama îi spunea să înveţe bine ca să nu ajungă muncitor acolo. Că sunt maşini murdare şi o să aibă o viaţă foarte grea. Să înveţe cât mai bine ca să intre la facultate. Uzina a dispărut de mult, imaginea ei abia se mai conturează în mintea lui, la fel şi vocea mamei, ceea ce vede acum în jur e clar, e real.
Luca apelează primul număr din telefon şi zice, entuziasmat: „Ioana, fii atentă! Ştii că a fost blackout cinci minute. A funcţionat magia! Ţi-am zis că nu merge dacă sting eu lumina, trebuie să mă ia prin surprindere întunericul! A funcţionat!”
Vera şi Luca au ieşit din parcare şi au luat-o pe bulevard. Fără să se vadă, deşi maşinile lor au rulat una lângă alta.
Bulevardul e străjuit de lumini multe şi dese şi parcă e ziua în amiaza mare.
Sumar Literomania nr. 391 (2025)
Scrie un comentariu