Nr. 218 Traduceri

„Juan Darién” de Horacio Quiroga (II)

Reach content for the Google search „horacio quiroga”, „juan darien”



Vă invităm să citiți, în Literomania nr. 218, cea de a doua parte a povestirii „Juan Darién” de scriitorul argentinian de origine uruguayană Horacio Quiroga (1878-1937), în traducerea lui Dominique Ilea,  povestire publicată pentru prima dată în 1920, în „La Nación”. (Literomania)

*

Satul se pregătea de-o mare sărbătoare, și de la orașul cel îndepărtat fuseseră comandate focuri de artificii. La școală se făcu o recapitulare generală cu cei mici, căci un inspector era prevăzut să asiste la cursuri. La sosirea inspectorului, învățătorul îl ascultă pe cel mai bun dintre toți: pe Juan Darién. Era el elevul cel mai tobă de carte, dar de emoția momentului se bâlbâi și limba i se-mpletici cu un sunet ciudat.

Inspectorul se uită îndelung la elev, apoi se sfătui pe șoptite cu învățătorul.

– Cine-i băiatul ăsta? – îl iscodi el. – De unde se trage?

– Îl cheamă Juan Darién – răspunse învățătorul – și-a fost crescut de-o femeie acum moartă; dar nimeni nu știe de unde-a venit.

– Ciudat, foarte ciudat… – murmură inspectorul, uitându-se la părul țepos și la reflexele verzui din ochii lui Juan Darién când se-afla în umbră.

Inspectorul știa că sunt pe lume lucruri mult mai ciudate decât careva le-ar putea născoci, dar mai știa și că doar descusându-l pe Juan Darién nu s-ar lămuri nicicând dacă elevul fusese înainte ceea ce se temea el că a fost: adică, o jivină sălbatică. Însă, așa cum, în anume stări, unii oameni își amintesc lucruri întâmplate bunicilor, era cu putință și ca, sub o sugestie hipnotică, Juan Darién să-și amintească viața de fiară sălbatică. Iar cei mici care-ar citi asta și n-ar pricepe despre ce-i vorba pot să-i întrebe pe oamenii mari.

Drept care inspectorul se sui pe estradă și grăi astfel:

– Bun, copii. Doresc acuma ca unul dintre voi să ne descrie jungla. Ați crescut aproape într-însa și-o cunoașteți bine. Cum e jungla? Ce se petrece într-însa? Asta vreau eu să aflu. Să zicem, tu – adăugă, adresându-i-se unui elev oarecare. – Suie-te pe estradă și povestește-ne ce-ai văzut.


Citește și „Juan Darién” de Horacio Quiroga (I)

 

Reach content for Google search „Horacio Quiroga”, „Juan Darién”


Țâncul se sui acolo și, cu toată frica, înșiră câteva cuvinte. Spuse că în pădure sunt copaci uriași, plante agățătoare și floricele. Când isprăvi, un alt țânc se sui pe estradă, apoi un altul. Și, deși cu toții cunoșteau bine jungla, dădură cu toții același răspuns, căci cei mici, dar și mulți oameni mari, nu povestesc ce văd, ci ce-au citit despre ceea ce tocmai au văzut. Iar la urmă inspectorul zise:

– Acum e rândul elevului Juan Darién.

Juan Darién spuse cam aceleași lucruri ca și ceilalți. Dar inspectorul, punându-i mâna pe umăr, exclamă:

– Nu, nu! Vreau să-ți amintești bine ce-ai văzut. Închide ochii.

Juan Darién închise ochii.

– Bun – continuă inspectorul. – Spune-mi ce vezi în junglă.

Juan Darién, cu ochii-nchiși, zăbovi o clipă cu răspunsul.

– Nu văd nimica – zise el, în sfârșit.

– O să vezi numaidecât. Să ne-nchipuim că-s ceasurile trei dimineața, puțin înainte de mijirea zorilor. Tocmai am isprăvit de mâncat, de pildă… Suntem în junglă, pe-ntuneric… Dinaintea noastră curge un pârâu… Ce vezi?

Juan Darién mai tăcu o vreme. Și în clasă, și în pădurea învecinată domnea aceeași liniște adâncă. Dintr-o dată, Juan Darién se-nfioră și, cu voce înceată, ca prin vis, spuse:

– Văd pietrele ce se perindă și crengile ce se-ndoaie… Și pământul… Și mai văd frunzele uscate ce rămân lipite de pietre…

– Stai! – îl întrerupse inspectorul. – Pietrele și frunzele ce se perindă, la ce-nălțime le vezi?

Inspectorul îl întreba asta fiindcă, dacă Juan Darién „vedea” aievea ce făcuse el în junglă pe când era o vietate sălbatică și se ducea la adăpat după ce mâncase, avea să vadă și că pietrele peste care trece un tigru ori o panteră când se-apropie pe brânci de râu se perindă la înălțimea ochilor. Repetă, deci:

– La ce-nălțime vezi pietrele?

Iar Juan Darién, tot cu ochii-nchiși, răspunse:

– Se perindă pe jos… Ating urechile… Iar frunzele desprinse se leagănă pe boare… Și simt umezeala nămolului în…

Vocea lui Juan Darién se frânse.

– În ce? – întrebă răspicat inspectorul. – Unde simți umezeala apei?

– În mustăți! – zise cu glas răgușit Juan Darién, deschizând, speriat, ochii.

Se lăsa amurgul și pe fereastră se zărea jungla apropiată, deja întunecoasă. Elevii nu pricepură grozăvia acelor dezvăluiri; dar nici nu râseră de nemaipomenitele mustăți ale lui Juan Darién, care n-avea fir de mustață. Nu le mai veni a râde, fiindcă obrazul micuțului era palid și neliniștit.

Cursurile se încheiaseră. Inspectorul nu era om rău, dar, ca toți oamenii care trăiesc în vecinătatea junglei, ura orbește tigrii; drept care-i spuse șoptit învățătorului:

– Juan Darién trebuie omorît. E-o fiară din pădure, pesemne un tigru. Trebuie să-l omorîm, altminteri, mai devreme ori mai târziu, ne va omorî el pe toți. Pân-acuma nu i s-a deșteptat încă cruzimea de fiară; dar într-o bună zi se va dezlănțui, și-atunci ne va sfâșia pe toți, cum îi îngăduim să trăiască printre noi. Trebuie, așadar, să-l omorîm. Greutatea e că n-o putem face câtă vreme are chip omenesc, căci n-o să putem dovedi dinaintea tuturora că-i un tigru. Aduce a om, iar cu oamenii trebuie umblat cu băgare de seamă. Știu că la oraș e un îmblânzitor de fiare. Să-l chemăm încoace, va găsi el un mijloc de a-i înapoia lui Juan Darién trupul de fiară. Și chiar de n-ar izbuti să-l prefacă la loc în tigru, sătenii ne vor da crezare și o să-l putem alunga-n junglă. Să-l chemăm fără zăbavă pe-mblânzitor, înainte ca Juan Darién să-și ia tălpășița.

Lui Juan Darién, însă, nici prin cap nu-i dădea să-și ia tălpășița, fiindcă habar n-avea de nimica. De unde să fi ghicit el că nu-i om, de vreme ce niciodată nu simțise pentru toată suflarea altceva decât dragoste, încât nu putea urî nici măcar jivinele cele dăunătoare?

Dar zvonurile se răspândiră la iuțeală din gură-n gură, și Juan Darién începu să le tragă ponoasele. Nimeni nu-i mai răspundea o vorbuliță, lumea se dădea grabnic la o parte când trecea, și era pândit până noaptea târziu.

– Da’ ce le-am făcut? De ce se poartă așa cu mine? – se-ntreba Juan Darién.

Și nu doar fugeau de el, ci băieții îi și strigau:

– Afară de-aci! Întoarce-te de unde-ai venit! Afară!

Iar oamenii mari, oamenii în toată firea, nu erau mai puțin întărâtați ca băieții. Cine știe ce-ar fi urmat, de n-ar fi sosit în sfârșit, chiar în seara serbării, multașteptatul îmblânzitor de fiare. Juan Darién era acasă, gătindu-și cina săracă de toate zilele, când auzi larma mulțimii ce dădea buzna spre casa lui. Abia avu răgazul să iasă-n prag ca să vadă ce se petrece: din senin se trezi-nșfăcat și apoi târât până la casa unde era găzduit îmblânzitorul.

– Iată-l! – zbierau, bruftuindu-l. – Uite tigrul! Ăsta-i! Nu vrem s-avem nimic de-a face cu tigrii! Pune-l să-și lepede înfățișarea omenească și-o să-l putem omorî!

Iar băieții, multiubiții lui colegi de școală, ba până și bătrânii, strigau:

– E-un tigru! Juan Darién o să ne sfâșie! La moarte cu Juan Darién!

Juan Darién implora și plângea, căci loviturile îi plouau pe spinare, și era doar un micuț de doisprezece ani. Dar în clipa aceea mulțimea se despică și îmblânzitorul, cu cizme mari de lac, în redingotă roșie și cu un bici în mână, se ivi dinaintea lui Juan Darién. Îmblânzitorul îl pironi cu privirea, strângând zdravăn în pumn coada biciului.

– Ah! – exclamă. – Te recunosc îndată! Pe toți îi poți păcăli, dar nu și pe mine! Te văd limpede, odraslă de tigri! Pe sub cămașă îți văd dungile de tigru! Jos cămașa, și mânați încoace câinii de vânătoare! O să vedem acu’ dacă și câinii te recunosc drept om ori drept tigru!

Într-o clipită, lui Juan Darién i se smulseră toate hainele și fu azvârlit în cușca pentru fiare.

– Sloboziți câinii, ce mai stați! – strigă îmblânzitorul. – Iar tu, Juan Darién, lasă-te-n paza zeilor junglei tale!

Patru dulăi fioroși, vânători de tigri, fură deci asmuțiți înăuntrul cuștii.

Îmblânzitorul făcu asta fiindcă dulăii recunosc fără greș mirosul de tigru; de cum l-ar fi adulmecat pe Juan Darién dezbrăcat, l-ar fi sfârtecat în bucăți, căci cu ochii lor de câini de vânătoare ar fi putut desluși dungile de tigru ascunse sub pielea de om.

Însă dulăii nu văzură în Juan Darién decât pe băiatul bun la inimă care iubea până și jivinele cele dăunătoare. Încât doar dădeau prietenos din coadă adulmecându-l.

– Sfâșie-l! E-un tigru! Șo pe el! Șo pe el! – li se striga câinilor. Iar dulăii lătrau și săreau înnebuniți prin cușcă, neștiind pe cine s-atace.

Încercarea nu izbândise.

– Prea bine! – exclamă atunci îmblânzitorul. – Ăștia-s doar niște câini corciți, înhăitați cu tigrii. De-aia nu-l recunosc. Dar eu unul te recunosc, Juan Darién, și acum o să ne răfuim noi doi.

Zicând asta, intră în cușcă și-și înălță biciul.

– Tigrule! – strigă el. – Te afli-n fața unui om, tu, un tigru! Îți deslușesc, sub pielea de om pe care-ai șterpelit-o, dungile de tigru! Arată-ți dungile!

Și brăzdă trupul lui Juan Darién cu o șfichiuitură de bici. Sărmanul micuț despuiat scoase un țipăt ascuțit de durere, pe când mulțimea, întărâtată, repeta:

– Arată-ți dungile de tigru!

Supliciul înfiorător se prelungi; iar copiilor care m-ascultă le doresc să n-aibă a vedea niciodată vreo ființă vie canonită în așa hal.

– Fie-vă milă! Mor! – țipa Juan Darién.

– Arată-ți dungile! – i se răspundea.

În sfârșit, supliciul încetă. În fundul cuștii, chircit, stâlcit într-un ungher, nu rămânea decât trupșorul însângerat de copil al celui ce fusese Juan Darién. Era încă-n viață, ba chiar putea încă să umble când îl traseră afară de-acolo, dar pătimind ceea ce nimeni nu va mai avea să-ndure vreodată.

Fu tras afară din cușcă și îmbrâncit în mijlocul șleaului, către marginea satului. Cădea întruna, dar din spate băieții, femeile și bărbații în toată firea nu conteneau să-l îmbrâncească.

– Afară de-aci, Juan Darién! Du-te-ndărăt în junglă, odraslă de tigru, inimă de tigru! Afară cu Juan Darién!

Iar cei aflați prea departe ca să-l poată lovi zvârleau în el cu pietre.

 

Despre autor

Dominique Ilea

Născută în 1962, Anca-Domnica (Dominique) Ilea părăsește România în 1991 și se stabilește în Franța. Prozatoare și eseistă, s-a făcut cunoscută ca traducatoare de literatură română în franceză (Ion Creangă, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Lucian Raicu, Răzvan Petrescu etc.).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.