Nu a mai nins de cinci ani. Fiica mea nu a văzut niciodată zăpadă până în această dimineață. M-am ridicat din pat suprinzător de devreme, aerul se rarefiase, ceasul electronic arăta patru fără zece, am închis laptopul, am lăsat telefonul pe birou și am ieșit din cameră. M-am dus dincolo și am pus un lemn în șemineu. Ne încălzim cu centrală electrică, dar aduc, în anotimpul rece, din când în când câteva lemne în living și aprind focul ca să nu uit cum era înainte. Apoi stau să ascult trosnetul buștenilor de brad și să văd, străpungând întunericul, flăcările jucând pe albul îngrijit al pereților. Pacea coboară în mine odată cu lacrimile pe care nu le pot opri decât la răsărit, când mă ridic de pe fotoliu să deschid fereastra, reușesc, sub pături, să mai dorm o oră, sleită, împăcată cu toate, golită de orice gând.
Azi m-am trezit cu un sentiment nou, o liniște aproape de fericire, cu senzația că sunt una cu lucrurile din jurul, că nu mai există contururi între „eu” și lume, între mine și obiecte, că pot trece printre ele plutind. Prin ușa întredeschisă pâlpâia lumina focului și se auzeau cărbunii arși răsuflând greu în vatră, așteptând să arunc o gutuie sau, ca azi, un bob de smirnă. „M-am sculat să deschid iubitului meu în timp ce de pe mâinile mele picura smirna.” Cu patruzeci de ani în urmă, bunicul deschidea ușița de bronz a sobei reci de teracotă și aprindea cu chibrituri și foi de ziare vechi lemnele aduse de afară, odihnite sub fereastra înghețată, zăpada scârțâia sub bocancii rupți, în care își vâra picioarele împușcate pe front, în al doilea război, operate, acoperite de ciorapi de lână gălbuie.
Cât timp mai pot privi scânteile aruncându-se în aerul viu al anotimpului rece, pot spera că toate sunt încă așezate într-o matcă a lor, că vom putea trăi firesc.
Am simțit zăpada întâi în vibrația aerului: se făcuse albastru și pur și o liniște uitată, ca o împlinire mare, se strecurase în casă și se lipise de cămașa mea de noapte, de inima mea care, în sfârșit, găsise ritmul odihnitor. Am deschis fereastra să văd fulgii mari adunându-se pe florile moarte din glastre. Un gând stupid mi-a frânt pentru o secundă bucuria: dacă nu ninge cu adevărat, dacă au făcut ceva să ningă, cine știe ce descoperire științifică, au găsit o soluție, o inginerie a mediului, au împrăștiat poate o soluție care să producă nori de zăpadă și să ne facă o surpriză în dimineața aceasta, că tot e sărbătoare… Încă avem sărbători de iarnă, dar cuvântul „iarnă” e din ce în ce mai puțin folosit, campaniile de marketing folosesc altele: „îți aducem acasă ciocolata caldă Ceylon pentru sărbătorile bucuriei”, „poți comanda ursuleț de pluș pentru săptămâna generozității”, „Crăciunul rămâne un miracol”, „We wish you a Merry Christmas We wish you a Merry Christmas” cântă niște fete îmbrăcate în roșu și niște băieți cu coarne de ren pe cap, dansând într-o coregrafie stupidă, în fundal cu brazi verzi, scunzi, cultivați în Scandinavia și transportați în glastre imense, aduși să crească pe acoperișul ultimului etaj al unui centru comercial.
Fiica mea nu știe încă gustul zăpezii, așa cum mi-l amintesc eu, gustul fulgilor pe care îi prindeam învârtindu-mă spre cer cu gura deschisă, care mi se așezau pe față, pe ochi, pe gene, pe sprâncene, se topeau sau înghețau pe vârful nasului în copilăria mea din altă epocă. Nu știe nici gustul bulgărelui zdrobit în aruncările iuți și vesele dintre prieteni, nici tăietura aspră a gheții pe obrazul roșu de alergare. Nici mirosul zăpezii, nici aerul înghețat care lipește nările când se înserează și sania cade din mâinile pe care nu le mai simți și râzi la infinit aruncându-te pe burtă pe dealul care zdruncină și te aruncă în șant dar râzi din nou la infinit și te ridici cu zăpada lipită de haine și strânsă în cizmele mari de cauciuc în care nu mai simți degetele dar nu contează atâta timp cât te poți da înainte, până iese luna și frigul și foamea încep să se strângă în trupurile care s-au tot rotit o dată cu galaxiile îndepărtate. Ea nu știe decât alunecușul de la patinoarul acoperit din cel mai mare parc al orașului și cu siguranță zăpezile din filmulețele de pe internet și tot ce a putut afla așa, întâmplător. Nici eu nu i-am povestit, e născută chiar în primăvara ultimei zăpezi, am tot crezut că va ninge în anii aceștia și o va descoperi singură. Așa, ca acum… mă tem să nu cumva să se oprească sau să se topească până se trezește ea. Să înregistrez cu telefonul, mă gândesc deodată, împinsă de spaimă. Nu, nu, așa va vedea tot un film, mai bine aștept să se mire, să râdă, să alerge în papuci învârtindu-se cu ochii ei albaștri în care se răsfrâng strălucirile albe… Mă apropii de patul ei și văd cum cad fulgii prin fereastra rotundă a camerei ei mici, cu decoruri de la Disney, și ea zâmbește în somn. Sunt sigură că acum e fericită și ea. Pe tapetul desfășurat pe peretele din dreapta ferestrei stă Cenușereasa în rochia minunată, cu pantofii de cleștar, alături de prinț, la bal, iar pe cel din stânga sunt Rapunzel și lampioanele. Personajele ei favorite – și ale mele. ”Când ceasul va bate vraja se va rupe. Și totul va fin ca-nainte. Bibidi babidi bu”.
Dincolo de fereastră este grădina cu nuci și straturi de crizanteme, ochiul boului și flori de piatră, ofilite, înfrigurate, mirate. Foșnetul frunzelor de nuci abia dacă ascunde zgomotul mașinilor care trec aproape de gard, pe strada îngustă a cartierului nostru mărginaș. Oamenii au început să caute și să prețuiască umbra de câțiva ani, de când temperaturile au crescut și s-au ținut bine până la mijloc de noiembrie și tot speram cu toții că nu e decât o zi de excepție și încă o zi de capriciu și că încălzirea globală nu e chiar așa, că e mai mult o urzeală a mass-media și a unor politicieni, cine știe ce interese ascunde în spate. De doi ani nu i-am mai cumpărat fiicei mele cizmulițe îmblănite. Nu a purtat niciodată mănuși. A văzut o pereche la bătrânul om al străzii care doarme pe cartoane la câteva case mai încolo și apoi a vrut să vadă cum se poartă, ne-am împrietenit cu bătrânul, îi dăm pachetul de mâncare o dată la două zile ca să nu îi mai dea sandvișul ei pentru grădiniță.
Un brăduț în fața casei, mărunt și des. Împodobim pomul de Crăciun în fiecare an și se pleacă încă la colindat în satul meu, chiar dacă nimeni nu mai taie porci, sau dacă taie, depozitează totul în frigidere mari, fiindcă nu mai îngheață, rar ajungem la zero grade sau sub zero undeva prin ianuarie, o perioadă scurtă de timp. Acum douăzeci, acum treizeci de ani aproape ieșeam din casă la miezul nopții, când se lăsa gerul peste casele mici și peste grădinile devastate și peste șuri, poteci și grajduri, să-mi pun dorințe pe care le-am uitat, să visez iubiri pe care le-am pierdut, să mă rotesc cu steaua polară și carul mare cu trapezul lui care mă fascina și carul mic și toate constelațiile care îmi pătrundeau în ființa mea albastră. Nămeții de un metru, printre care mergeam să aducem apă și lemne și porumbi. Îmi amintesc nopțile cu stele înghețate, aproape de mine, cu răsuflarea întretăiată de emoția așteptării și a dorinței. Priveam pe-atunci noaptea de iarnă cu recunoștință, ca pe acoperământul secretului meu. „Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, nu stârniți, nu treziți dragostea până nu vine ea.”
Fiica mea trebuie și ea să fi văzut cumva lucrurile astea, trebuie să le simtă în ADN-ul ei din ADN-ul meu și din al tatălui ei, și al bunicilor și străbunicilor care au prins ierni adevărate.
Trebuie să îi spun fiicei mele mai multe lucruri, până nu le uit. Nu mai știu vârsta, înainte de școală, 4-5 ani și mai târziu. Primul joc, primul desen: cu o viță de vie în țărâna uscată din bătătură. Case, păsări, acoperiș în triunghi, uși, ferestre. Desenam în colb și apoi ștergeam cu picioarele goale, fiindcă până pe la 20 de ani am mers desculță vara.
Lucruri pe care să nu le uit. Secera ierbii înalte și gâzele pe care le priveam hipnotic, fără să mă gândesc la ceva, minute și minute în șir, mișcându-se în crăpăturile pământului uscat de secetă sau pe frunzele lungi ale plantelor de pe deal. Doar vântul și foșnetul ierburilor.
Cum se leagă cocenii de porumbi cu nuiele pe care le tai urcându-te în sălcii, pe malul râului, apoi le aduci acasă, le rotești și faci un inel cu care legi brațul de plante uscate așa cum ai lega cu o curea, strângi și apoi așezi în picioare. Cum să faci ațe din coaja unui tei, dezlipind cu degetele fâșii înguste, sprijinite pe genunchi, așa cum asiaticii desfăceau coaja de bambus să fabrice hârtie, cu un proces manual complicat și lung.
Lucruri pe care să nu le uit. Untul făcut în casă, iarna, dovlecii ținuți sub pat, merele tăiate și uscate, laolaltă cu prunele lăsate fără sâmburi, cartofi copți pe vatră, mirosul de struguri roșii stafidiți pe vițele tăiate scurt, gutuile care încep să se strice pe polițele vechi, mâncate de cari. Ceaiul de sunătoare fiert pe plită.
Am uitat deja atâtea. Încă fac ceai din plante culese de mine și dulceață de gutui și de căpșuni, preferata ei. Uneori îmi coc cartofi pe care îi amestec cu unt, în timp ce copiilor le comand pizza sau chinese food.
Mie doar meniul noodles cu pui și legume îmi aduce aminte de cineva drag. În rest… Când sunt răcită, nu pot mânca decât lapte cu pâine neagră.
Fiica mea se va trezi azi și va vedea prima zăpadă după cinci ani. Îi voi face o fotografie pentru rețelele de socializare, apoi vom merge la mall, să cumpărăm cadouri, fericite, așteptând sărbătorile.
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu