Capcana melancoliei

Poate că pe plaiurile noastre întotdeauna a fost greu pentru artiști. Mă consolează gîndul acesta – măcar nu cad în capcana „vremurilor frumoase”.

Citesc biografia Veronicăi D. Niculescu despre Ștefan Luchian și aflu că la masa pictorului veneau și Macedonski, și Arghezi, iar maestrul său fusese Grigorescu. Ce oameni, ce anturaj! Dar profesori la Academie erau aproape numai mediocrii, iar mediocrul principal tăia și spînzura în materie de expoziții. Sponsori se găseau cu greu și, chiar dacă se găseau, erau oameni foarte duplicitari, ca un Bogdan-Pitești, bunăoară, care părea tînăr și neliniștit măcar cu spiritul, dar care voia partea lui de putere.

Și uite-așa, unul dintre cei mai mari pictori români a devenit „zugrav de biserici”, profesie de care mama lui dorise să-l ocrotească din cauză că unul dintre bunici avusese o soartă asemănătoare, și care nu prea-i adusese bani, numai diferite umilințe și o dragoste care nu avea cum să se sfîrșească bine.

Luchian, deci, a trăit de pe o zi pe alta, avînd și el tabieturile sale, desigur, și fiind o fire mai curînd retractilă. Ar fi interesant să mă uit la filmul în care rolul pictorului a fost jucat de Ion Caramitru, deși tare mă tem că se încadrează în seria filmelor romanțate, prezentînd un personaj perfect, cum a fost deplorabilul „Un bulgăre de humă”, în care doi actori mari se chinuiau să dea viață personajelor ieșite dintr-un album kitsch, și pe care îi chema Eminescu și Creangă.

Întorcîndu-mă la firul tabletei mele, observ din nou ceea ce îmi dă de gîndit de mult timp. Viața face ce face și te trimite exact acolo unde ajungeai oricum. Melancolia înnăscută a lui Luchian primește ecouri și în soarta lui deloc ușoară. Pictorul nu a devenit melancolic, cu toate că, firește, greutățile nu putuseră să-l facă mai jovial.