Echipa Literomania este bucuroasă să vă anunțe câștigătorii concursului FLASH FICTION pe luna ianuarie. Sunt doi:
– Delia Marinov, cu proza „(Zbor aplecat de spate pentru a ateriza/ Lângă rulota femeii cu barbă)”
– Alexandra Niculescu, cu proza „Știuleții”.
Pentru că au fost mai multe proze bune, am selectat câteva pentru publicare pe Literomania, dar și în eventualitatea publicării unui volum. Joi puteți citi și prozele selectate de echipa Literomania. Le mulțumim celor care au participat și îi așteptăm, de ce nu?, în continuare cu alte texte. Nu uitați: concursul FLASH FICTION continuă și în luna februarie!
Delia Marinov
(Zbor aplecat de spate pentru a ateriza/ Lângă rulota femeii cu barbă)
Ia, încearcă să te bărbierești, bagi ață pe ac cu ochii închiși, striga din vârful patului bărbatul orb al femeii cu mustață. Nu sunt eu în zaua mea, că vedeai tu, câine. Te aranjez eu. Javră. Da’ și dacă ar fi avut ochii buni, tot n-ar fi pus gheara pe el – la primul răget, la prima vociferare, sugaciul își lua avânt și plonja fără șovăială în claia de păr care acoperea trunchiul femeii, stăpâna casei. Se adâncea în întuneric, și dacă zece mâini (mâini adânci ca niște panere) ar fi răscolit după el, tot goale ar fi ieșit la lumină. Stăpâna tăcea și-l primea, îl lăsa să se scufunde în hălăciuga de păr, să coboare în noul pântece; știa că numai ea, ea care-l făcuse, îl mai putea apăra. Continua să-l aducă în patul ei ca să-i taie unghiile, deși gingiile i se retrăseseră și dinții îi jucau în gură, continua să-l spele în copaie, ca-n primele zile, stropindu-l cu apa pe care o încălzea mai înainte în gură, frecându-l apoi zdravăn cu firele tari ale mustății dese care nu lăsa să se vadă urma unei teribile lovituri de copită. Și în fiecare dimineață trăgea pătura aspră puțin deasupra tălpilor, iar apoi se apleca ca să-i sărute unul dintre degetele mici, cel mai la îndemână. Înțepăturile acelor negre îl trezeau numaidecât, dar nici gând s-o izbească, n-o pedepsea că-i alunga somnul. Se ridica în capul oaselor și își înfigea buzele arse în țepii înveninați.
Alexandra Niculescu
Ştiuleţii
A rostit primele cuvinte de dimineaţă „am visat că făceai o prăjitură”, fără să-şi dea seama de ce se întȃmplase, fără să simtă mirosul de ars, fără să bănuiască măcar că în afară de casă n-a mai rămas nimic, niciun pai care să-i amintească de fiecare zi în care se îmbrăca pe întuneric cu mişcări automate, îşi bea cafeaua tot pe întuneric ca să economisească, se încălţa gheboşat legȃndu-şi greşit şireturile, îşi băga mȃinile adormite în mȃnecile largi ale hainei în timp ce boscorodea pentru că iar nu dormise suficient, nicio urmă din viaţa lui obişnuită nu-l mai aştepta şi era vina lui pentru că promisese de multe ori că o să plecăm, mȃine o să plecăm spunea, dar eu n-o luasem în glumă şi mȃinele ăsta s-a prelungit peste orice graniţă a aşteptărilor, aşa că a sosit ziua în care am hotărât că e cazul să-şi respecte cuvȃntul şi n-a fost greu, ştiuleţii se îmbrăţişau şi-şi treceau sărutul flămȃnd al focului de la unul la altul, parcă aşteptaseră şi ei clipa, nici ei nu aleseseră locul ăsta, cereau doar să fie topiţi în roşul scȃnteietor şi să-şi deschidă ochii spre soare în alt loc, fără să fie certaţi mereu că nu cresc destul, că n-au galbenul potrivit, că nu se coc cȃnd trebuie, fără să-şi întoarcă mereu capetele spre el şi să dea de faţa lui roşie pentru că nimic nu iese cum vrea el. Eu ştiusem de la început că nu trebuie să ne oprim aici, dar se nimereşte o zi în care nu vrei să te cerţi cu cel pe care l-ai ales şi atunci îl laşi să facă de capul lui, chiar dacă ştii c-o s-o dea-n bară şi că o să trebuiască să faci un gest la un moment dat care să-l facă să înţeleagă, să-şi strȃngă hainele, să mă ia de-o mȃnă şi să nu ne mai oprim pȃnă nu găsim locul potrivit de data asta, locul pe care el n-are cum să-l găsească singur, oricȃt spune că ştie mai bine, asta n-am crezut niciodată, doar am dat din cap de fiecare dată şi acum a trebuit eu să fac să ţȃşnească flăcările şi să înghită tot ce el îngrijea cu bombăneli, pentru că, dacă nu faci ce trebuie, mai bine termini şi fugi, fugi pȃnă găseşti unde să începi să faci ce trebuie, chiar dacă el n-o să înţeleagă, poate o să vrea chiar să se reapuce de treabă şi atunci o să-l fac să priceapă altfel, nu ştiu ce-ar putea să-l facă să simtă că e timpul să nu ne mai afundăm în mȃlul trecutului pe care el l-a tȃrȃt peste tot, să lăsăm umbrele foştilor ştiuleţi să-i bȃntuie pe cei care au nevoie să fie bȃntuiţi şi noi să uităm tot ce s-a-ntȃmplat şi el să nu mai strige întruna: scoală-te, să nu mă zgȃlţȃie şi să nu-mi mai repete că e o zi fumoasă şi bate soarele.
