Cartea săptămânii

Țara „partidului unic”

Marius Daniel Popescu este un scriitor care, deseori, în cele mai multe articole din afară, dar și de la noi, a apărut prezentat ori ca șofer de autobuz, ori ca impresar literar pentru deținuți, ori ca romancier de etnie romă (o informație falsă, dar care a stârnit curiozitatea multor cititori din afară). Ceea ce se pierde din vedere în toate aceste cazuri este calitatea scriiturii lui Marius Daniel Popescu, talentul acestui prozator și poet care a făcut parte din ceea ce mai târziu a fost numit Grupul de la Brașov, compus din Simona Popescu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea.

MDP a frecventat asiduu cenaclurile brașovene ale anilor ’80 și nu a ratat șansa de a se apropia de scriitori ca Gheorghe Crăciun (căruia îi și este, de altfel, dedicată traducerea în limba română a Simfoniei lupului) sau Alexandru Mușina. Prin romanul său de debut Simfonia lupului, scris direct în franceză și publicat de editura pariziană José Corti, MDP a dovedit că toată acea perioadă de ucenicie brașoveană nu a fost zadarnică. Stabilit după 1989 în Elveția, a atras atenția, iată, printr-un roman în care descrie viața dintr-o țară dominată de „partidul unic”, roman care a primit premiul Robert Walser în 2008 (cel mai prestigios premiu de debut literar din Elveția) și care s-a făcut remarcat atât prin stilul narativ complex, cât și, cred eu, prin „exotismul” subiectului. O țară necunoscută, stranie, o țară în care nici măcar „partidul unic” nu a reușit să suprime sacrul din oameni, poate reprezenta, prin aerul ei „exotic”, o atracție pentru cititorul occidental, de ce să nu o recunoaștem. Din acest punct de vedere, MDP poate fi comparat cu Panait Istrati (un scriitor cu un succes de public incredibil în Franța chiar și în prezent). Dincolo, însă, de această latură așa-zis exotică, există un text foarte bun, dificil chiar, plin de idei și imagini cutremurătoare.

Povestea începe cu moartea tatălui personajului principal, un adolescent de 13 ani – un mic sălbatic, trăit mai mult la țară, la bunicii din partea mamei (de remarcat că naratorul poveștii este bunicul de 98 de ani, care i se adresează nepotului, povestindu-i momente din viața acestuia, adică din viața nepotului; o tehnică narativă, iată, care propune o biografie relatată chiar celui care a trăit-o!), și pe șantierele unde lucra tatăl său. Moartea tatălui este, fără doar și poate, testul său de maturitate, un test trecut cu brio. Urmează confruntarea cu sistemul, cu oamenii „partidului unic”, o confruntare care își are originea, vom vedea, în chiar familia sa.

Bunicul din partea mamei a fost un om de bază al „partidului unic”, pentru care își părăsise și familia. A făcut închisoare, trădat fiind de colegii de partid. A fost, altfel zis, victima propriei sale (ne)credințe. Descrierea acestuia este una deloc măgulitoare (ca, de altfel, și cea a „partidului unic”):

„– Bunicul tău dinspre mamă a fost un nemernic. Și-a părăsit soția lăsând-o fără un ban și cu trei copii la școală. A făcut jocul puterii, a jefuit mulți oameni în numele doctrinei partidului unic, întotdeauna a profitat de oameni și de lucruri fără să-i pese de nimeni… A făcut pușcărie, l-au băgat în pușcărie tovarășii lui din partidul unic, se băgau în pușcărie unii pe alții, îi dezbinau puterea și hoțiile. Era deja la pensie când a făcut pușcărie, tovarășii lui l-au acuzat de trafic de influență și a făcut doi ani de pușcărie, la vârsta lui. Să faci pușcărie pentru că nu te-ai înțeles cu tovarășii la împărțirea prăzii e ceva rușinos…”

Viața sub stăpânirea „partidului unic” este surprinsă de autor atât din perspectiva copilăriei, cât și a adolescenței și a maturității: copil fiind, personajul principal își cumpăra baloane colorate, lucruri rare pe-atunci, de la țigăncile care primeau în schimbul acestora borcane; Argintiul, un tânăr care lucra ca sculptor de monumente funerare, se sinucide după moartea sorei sale, judecător în viciatul sistem comunist; iubita personajului principal, studentă, avortează ilegal în condiții mizere. Scena avortului, relatată într-o singură frază, este una impresionantă și merită citată în întregime:

„Pe culoarului căminului, vocile tinerilor trec în cascadă prin pereții care-i închid, povestea asta e absurdă, nu mai vrei să înțelegi nimic, ai găsit-o goală, se ținea de elemenții caloriferului și făcea genuflexiuni, cu câteva zile în urmă a mers la un cabinet medical clandestin pentru o intervenție chirurgicală care să-i declanșeze avortul, a trebuit să intri într-o lume paralelă, ascunsă; ca să găsești pentru ea această soluție, un prieten te-a pus în legătură cu o infirmieră, într-un bar, ai întâlnit-o pentru prietena ta care voia să avorteze, a trebuit să cerșești medicamente într-o farmacie, ai implorat-o pe farmacistă să-ți dea antibiotice care se eliberau cu rețetă specială, ai lăsat-o să înțeleagă pentru ce îți trebuiau, farmacista te-a privit cu milă, ai vrut să-i dai un bacșiș, a refuzat spunându-ți «Dacă mai ai nevoie de medicamente, să vii la mine și o să-ți dau!», ai înțeles că lumea e lugubră, murdară și paralelă cu viața, ai luat medicamentele, ai intrat în camera în care ea încerca să expulzeze embrionul din pântec, știați că era mort deja, trebuia să facă eforturi fizice pentru ca moartea să iasă din trupul ei, din mintea ei, ai fost alături de ea, ai sprijinit-o cu brațele și vorbele, era goală, ghemuită deasupra ligheanului de plastic, se ridica, se lăsa jos, ai văzut cum sângele a început să curgă, ea plângea și gemea, încerca să scoată embrionul mort din trupul ei, luase medicamentele, ai văzut embrionul căzând în sângele adunat pe fundul ligheanului de plastic, era ligheanul în care își spăla ciorapii și chiloții, ai văzut copilul mort în a doua lună de viață, ucis în a doua s alună de viață, ucis de mama lui, ucis de tine, ucis de părinții tăi și de lumea partidului unic, ucis de un doctor și de o asistentă care făceau avorturi clandestine”.

În această lume duplicitară, calpă, cuvintele nu își mai au rostul. Ele nu mai denumesc nimic. Simfonia lupului este, în mod paradoxal, un roman al afirmării inutilității cuvintelor. Astfel, foarte multe cuvinte, în viziunea personajului principal, nu ar trebui să existe:

„– Ți-ai aprins țigara, fumai și te uitai la soția ta și la oamenii care discutau în picioare, la bar, vorbeau cu voce tare despre oameni pe care-i cunoșteai, spuneau că anumiți oameni din cartier n-ar trebui să existe, tu îți spuneai că aceste cuvinte, care-i numeau pe oamenii aceia, n-ar trebui să existe, tu știi să faci diferența între oameni și cuvintele care n-ar trebui să existe, nu există oameni care n-ar trebui să existe… Oamenii nu schimbă faptele vieții lor, schimbă doar numele acelor fapte”.

Mai mult chiar, cuvintele corup, propagă răul. Nenorocirile de tot felul aici își au originea, în cuvinte. Părerea bunicului-narator, din acest punct de vedere, este una demnă de luat în seamă:

„– Ai ajuns și în lumea cuvintelor false, aceste cuvinte pe care eu le rostesc, pe care tu le rostești, pe care le rostesc toți ceilalți, aceste cuvinte ale noastre, aceste cuvinte nu are trebui să existe. Oamenii sunt convinși că răul e răspândit de lucrurile și de ființele pe care le numesc cuvintele. Oamenii sunt convinși că toate lucrurile sunt bune și că doar anumite lucruri și anumite ființe nu ar trebui să existe. Eu îți spun, nepoate, că nici lucrurile, nici ființele nu sunt de vină pentru nenorocirile lumii. Toată nenorocirea lumii vine de la cuvinte”.

Simfonia lupului este o poveste crudă din comunism, în care banalul devine actant – banalul gesturilor, al acțiunilor zilnice, al cuvintelor. Dar este și povestea unei lupte continue cu minciuna din spatele cuvintelor, o luptă cu o miză serioasă: libertatea, o libertate inocentă, care ar aminti de libertatea animalelor (în speță, ca să nu ignorăm titlul, a lupilor). Romanul, mai trebuie spus, face parte dintr-o trilogie, din care a apărut și al doilea volum – Culorile rândunicii (trad. din limba franceză de Simona Modreanu, Editura Polirom, Iași).

Marius Daniel Popescu, Simfonia lupului, trad. de Emanoil Marcu, Humanitas, București, 2008, 376 p.

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu