Scriitoarea franceză Catherine Cusset, autoarea romanului „Celălalt pe care-l adoram”, câștigător al Premiului Goncourt – Alegerea României 2016, apărut la Humanitas Fiction (în traducerea lui Doru Mareș), în colecția „Raftul Denisei“ (coordonată de Denisa Comănescu), a revenit în România, după cinci ani, la invitația Institutului Francez, pentru o serie de evenimente la București și la Iași, dedicate scriitoarelor de limbă franceză. Miercuri, 23 martie, am avut, așadar, ocazia de a o revedea, la Institutul Francez din București – alături de cunoscuta scriitoare Gabriela Adameșteanu (care își va publica în iunie, la Gallimard, romanul „Fontana di Trevi”, în traducerea lui Nicolas Cavaillès) și de Denisa Comănescu, editoarea lui Catherine Cusset în România –, după ce, în 2017, am participat la lansarea romanului „Celălalt pe care-l adoram” la Librăria Humanitas de la Cișmigiu.
Denisa Comănescu, Catherine Cusset și Gabriela Adameșteanu la Institutul Francez din București, martie 2022
Denisa Comănescu, Catherine Cusset și Gabriela Adameșteanu la Institutul Francez din București, martie 2022. Foto: Mihaela Petre
„Celălalt pe care-l adoram” e un roman foarte intens emoțional, dar în mod egal și foarte sofisticat ca scriitură (scris la persoana a II-a singular), ce reface – retrospectiv – parcursul lui Thomas Bulot, un tânăr de o exuberanță ieșită din comun (fost iubit, devenit prieten apropiat al autoarei-naratoare), inteligent, cultivat și sensibil (pasionat de Proust, de Léo Ferré, de Nina Simone), ajuns universitar în America, unde eșuează și se va sinucide la 39 de ani. La opt ani de la dispariția lui, scriitoarea îi restituie vocea (și îi redă viață) în acest roman aproape dialogal (între un „eu” al naratoarei și un „tu” al protagonistului dispărut), în care încearcă să înțeleagă, privind în urmă, acest destin tragic. În subtext, apare și aluzia la maladia de care se pare că suferea protagonistul, anume sindromul depresivo-maniac (o maladie cu care Catherine Cusset s-a confruntat în propria ei familie, inclusiv cu sinuciderea). Pe de altă parte, scriitoarea nu ezită să facă o critică ascuțită lumii universitare americane (atingând aspecte ca birocrația, mediocritatea, ipocrizia, carierismul etc.), ținând cont de faptul că o cunoaște ea însăși din interior (a predat, vreme de zece ani, literatura franceză a secolului al XVIII-lea la Yale University).
Între timp, Catherine Cusset a mai publicat două romane (numărând acum cincisprezece cărți în palmares): „Vie de David Hockney” (celebrul pictor englez, ce trăiește la New York), Gallimard, 2018, respectiv „La définition du bonheur”, Gallimard, 2021 – un roman despre care a vorbit în mod special la întâlnirea de la București. Având un doctorat despre Sade și specializată în literatura franceză a secolului al XVIII-lea, Catherine Cusset practică, la rândul ei, o literatură de analiză a pasiunilor, a cazuisticii amoroase, a erotismului, transpusă în zilele noastre și inspirată adesea de biografia scriitoarei. La drept vorbind, ceea ce m-a fascinat de la bun început la Catherine Cusset – încă de la prima întâlnire și de la primul interviu, în 2017 – a fost vitalitatea ei extraordinară și capacitatea de seducție (bazată pe o inteligență scăpărătoare). Această vitalitate, pasiune pentru viață – altfel spus, însușirea de a fi dotat(ă) pentru fericire – o regăsim și la personajele sale, la David Hockney (protagonistul romanului ei), dar și la Thomas Bulot, fiindcă a adora viața se învecinează, până la urmă, cu pulsiunea de moarte, iar fericirea nu înseamnă decât a savura clipa. La întrebarea Denisei Comănescu dacă personajele sale sunt „dotate pentru fericire”, Catherine Cusset a ținut să retraseze destinul lui Thomas Bulot, tânărul ardent, efervescent, îndrăgostit de viață și de ceilalți, dar care alege, într-un final, moartea.
Cel mai recent roman al scriitoarei (de peste 350 de pagini) se numește chiar așa: „La définition du bonheur” („Definiția fericirii”) și propune – așa cum a spus Catherine Cusset la întâlnirea de la Institutul Francez – destinele a două femei prietene, ale căror vieți se leagă într-un mod misterios: Clarisse, pasionată de viață, de savoarea clipei, de călătoriile în Asia, respectiv Ève – pentru care fericirea înseamnă „durată și continuitate”, o relație de cuplu stabilă. Una locuiește la Paris, cealaltă la New York (din nou biografia e transparentă: Ève e un alter ego al lui Catherine Cusset, în vreme ce Clarisse are ca model o prietenă dispărută, cum a mărturisit scriitoarea), iar romanul retrasează o frescă a unei epoci (anii ’80 și până în prezent), prin intermediul unor problematici feminine: corporalitate și dorință feminină, iubire, maternitate, îmbătrânire. Un roman ce se anunță deja foarte tentant – și va apărea în românește la Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”, așa cum a anunțat Denisa Comănescu.
De la stânga la dreapta: Adina Dinițoiu, Catherine Cusset, Denisa Comănescu, Gabriela Adameșteanu. La Institutul Francez din București, martie 2022
Aș vrea să închei aceste rânduri cu întrebarea – foarte importantă – pe care i-a pus-o Gabriela Adameșteanu scriitoarei franceze: cum suportă riscurile acestui împrumut din viața reală al personajelor și situațiilor? Catherine Cusset a mărturisit că așa funcționează la ea „inspirația”, mecanismul scrisului: inspirându-se din propria biografie (are romane inspirate de propria familie sau de familia soțului, „Un brillant avenir” o are ca protagonistă pe mama soțului ei – care e de origine română -, „Une éducation catholique” se centrează pe propria sa familie ș.a.m.d.), că împrumută adesea situații din viața prietenilor și apropiaților, și că nu i-a fost deloc ușor când a venit vorba de receptarea cărților sale. Ba chiar a ajuns și la… psihoterapie, în urma scrierii unora dintre romanele sale (fiindcă temele și personajele sale se aproape amețitor de mult de propria intimitate de cuplu, cea extraliterară, motiv pentru care a cunoscut și tensiuni în viața de cuplu). Una peste alta, m-a impresionat, o dată în plus, curajul scriitoarei de a se asuma în și prin scris – ce reprezintă, de fapt (și cu toate riscurile), identitatea sa cea mai profundă. Literatura văzută ca identitatea cea mai profundă – iată încă o dovadă, în aceste vremuri teribile de război, că literatura este importantă, este esențială pentru existența umană, pentru noi toți, scriitori și cititori.
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu