Mircea Cărtărescu: amintiri și portrete

Există, cred eu, cel puțin două motive pentru care volumul lui Mircea Cărtărescu din 2020, „Creionul de tâmplărie”, a avut parte de mai puțină atenție din partea criticii (cu o excepție sau două), dar și a publicului. Primul motiv este acela că volumul a apărut în plină perioadă pandemică, în care cei mai mulți au fost preocupați de propria lor sănătate sau de stresul provocat de izolare. În ceea ce privește al doilea motiv, volumul nu este unul nou în totalitate, ci conține și texte apărute în volume anterioare, lucru care a influențat, la rându-i, impactul cărții.

Cu toate acestea, „Creionul de tâmplărie” are un farmec anume, un șarm propriu dat de nota biografică a paginilor din cele trei părți ale cărții – „Cum i-am cunsocut”, „Creionul de tâmplărie” și „Gheață și foc”. Ca să fiu sincer, cel mai mult m-au delectat amintirile cu iz anecdotic din prima parte a volumului. Astfel, am avut ocazia să-i reîntâlnesc, preț de câteva rânduri sau chiar pagini, pe unii dintre scriitorii pe care i-am cunoscut în viața reală (Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina, Romulus Bucur, Florin Iaru) sau pe unii pe care îi știu doar din cărțile lor, cărți însă care m-au marcat pentru totdeauna (Mircea Nedelciu, Ion Stratan, Traian T. Coșovei, Ștefan Augustin Doinaș, Gellu Naum, Florin Mugur, Mircea Ivănescu, Ioan Alexandru, Paul Georgescu, Virgil Mazilescu, Leonid Dimov, Mariana Marin). Mai mult, autorului îi scapă și câteva aluzii la „Cenaclul de Luni”, condus de Nicolae Manolescu, sau la cenaclul „Junimea”, condus de Ovid S. Crohmălniceanu. Mircea Cărtărescu a fost, iată, un insider în aceste două fortărețe literare despre care deocamdată, cu toate eforturile depuse de istoricii literari, știm prea puține și despre care însuși Cărtărescu ezită să dezvăluie cine știe ce. Mă consolez că poate nu este încă timpul să aflăm prea multe despre incubatoarele din care au ieșit magnificii generației ’80.

Citește și Mircea Cărtărescu: „Iubesc artizanalul și lentoarea literaturii”

Ne mulțumim, prin urmare, cel puțin în cazul acestui volum din 2020, cu câteva portrete de scriitori, dar mai ales de prieteni, din această generație din care face parte și Mircea Cărtărescu. Cele mai emoționante sunt, trebuie spus, evocările lui Mircea Nedelciu, Ion Stratan, Traian T. Coșovei și Mariana Marin. „Ca toată lumea, am acceptat și eu, întotdeauna, un fel de preeminență a lui Nedelciu asupra mea”, scrie Cărtărescu. „Când eram mai mulți Mircea undeva, numai lui i se zicea Mircea pur și simplu. Ceilalți deveneam automat Cărtărescu sau Mihăieș… Nimeni nu l-a privit vreodată cu dispreț și nici nu l-a contestat, deși trecutul lui nu este fără pată. De fapt, Mircea a fost singurul lider adevărat al generației ’80, singurul iubit și respectat, singurul impus de la sine, liniștit, fără luptă sau rezistență.”

Despre Ion Stratan (Nino, pentru prieteni), Mircea Cărtărescu scrie următoarele: „Nimeni, într-adevăr, nu mi s-a părut vreodată mai inteligent decât Nino. Diabolic de inteligent, maladiv de inteligent, poate, junele poet din Facultatea de Litere de la sfârșitul anilor ’70 îi fascina, în orice caz, pe toți. A fost unul dintre primii colegi pe care l-am remarcat: înalt, voinic și suplu, purtând plete și mustață de haiduc, cu un cojocel mereu strâns peste pulovăr, cu ceva neliniștitor în ochi, Nino avea un aer de lider, de șef de generație”. Din păcate, nici inteligența și nici talentul său extraordinar nu l-au ajutat pe Ion Stratan să reziste prea mult în haotica și cruda lume de după 1989.

Un destin asemănător a avut și poeta Mariana Marin, care a murit în 2003, cu doi ani, așadar, înaintea lui Ion Stratan: „Mariana Marin mi-a fost colegă de an la facultate și una dintre cele mai dragi prietene. E de necrezut cât de puternică era prezența ei pe atunci: o frumusețe «brâncovenească», zdravănă și brună, o minte ironică și lucidă, care amenda imediat meschinăriile, pescuitul în ape tulburi, compromisurile de orice fel… Pentru Madi, poezia era o chestiune de viață și de moarte. Poet nu era cel care scria poezii, ci cel care trăia în poezie, care își trăia poezia până la ultimele consecințe”. Prin contrast, impresionantă este și descrierea ultimilor ani din viața poetei: „În ultimii ani auzeam tot mai des despre «decăderea» ei, despre faptul că nu mai avea controlul propriei vieți. Când o mai vedeam, eram stupefiat de cât de mult se ofilise, de cât de diminuată era. Nimic din fata sănătoasă, cu dinți albi și puternici, de altădată. Trecută prin suferințe psihice teribile, incapabilă să-și câștige existența, subminată de alcoolism, Madi își desăvârșea opera de sinucidere conștientă. Abia după câteva luni de odihnă într-un sanatoriu părea să-și fi găsit, cel puțin parțial, un echilibru”.

În mare parte, aceste portrete adunate în „Creionul de tâmplărie” dau seama, după cum am văzut, de o întreagă generație de scriitori, cea optzecistă, apariție pe cât de fragilă și fulgurantă pe scena literară românească, pe atât de puternică, de vitală. Dincolo, însă, de succesele și dramele acestei generații, viața a continuat, scriitorii și-au scris mai departe cărțile, inclusiv Mircea Cărtărescu, iar celelalte două părți ale cărți – dedicate literaturii, așa cum este ea înțeleasă și practicată de Mircea Cărtărescu, dar și de alumnii acestuia, cărora autorul le-a dedicat cronici și prefețe (și aici mă refer la cei câțiva evocați, de asemenea, în acest volum: Cezar-Paul Bădescu, Ana Maria Sandu și Svetlana Cârstean) – sunt grăitoare în acest sens. Și totuși, se întreabă la un moment dat Cărtărescu, „la ce bun să mai scrii? Pentru cine să mai scrii? Lumea a devenit un loc al crimelor de război și-al ideologiilor totalitare, al abandonării umanismului, al inundării noastre cu dejecțiile știrilor false și-ale artei comerciale. Nivelul educației scade cu fiecare generație nouă, numărul cititorilor descrește permanent, piața cărții se restrânge”. Unul dintre posibilele răspunsuri la întrebările de mai sus îl găsim în eseul semnat de Adina Dinițoiu, „Literatura în vremuri de război”, apărut de curând în Literomania (nr. 240, 20 martie 2022): „Cu toate puterile ei, literatura se opune, în același timp, morții: ea se plasează de partea vieții, prețuiește și tematizează, în toate aspectele lor, manifestările viului (uman). Literatura este o marcă a civilizației umane, în dorința acesteia de a învinge timpul și moartea – aș afirma că ajută, cu siguranță, la supraviețuirea speciei. Ca să nu mai spun că, la nivel individual, scrisul – în egală măsură cu lectura cărților – îmblânzește moartea, făcându-ne să ne acceptăm perisabilitatea, printr-o formă specifică de creativitate. Literatura și artele îmblânzesc oroarea, contrapunându-i această magnifică formă – sau acest magnific hybris – a/al creativității umane.”

Mircea Cărtărescu, „Creionul de tâmplărie”, Editura Humanitas, 2020