Bogdan Crețu este, nu încape îndoială, unul dintre cei mai prolifici dintre criticii tinerei generații. Debutul lui în ficțiune, nu tocmai genul de roman la care ne-am aștepta de la un universitar, „Cornul inorogului” (Ed. Polirom, 2021), trasează o foarte fină linie de legătură între „Sexus” și „Femei, răspîntii imprevizibile” și se situează exact deasupra ei.
Vocea auctorială se focalizează asupra lui Dinu Zărnescu, profesor la universitate și scriitor la rîndul lui și, pe măsură ce narațiunea capătă amploare, avem acces la majoritatea ipostazelor sale. „Cornul inorogului” pare să fie, la o primă lectură, o panoramă a diverselor identități feminine care se vor a fi scoase în evidență prin ceea ce se permite să fie descoperit, nu ceea ce se descoperă ca atare. Păcat că, la o a doua lectură, lucrurile rămîn la fel. La alte scăpări (precum un nume ca Fulvia, ales tocmai în concordanță cu ideea unei fete virgine de la teologie care se culcă cu profesorul ei, la cîteva luni înainte să devină preoteasă) voi reveni pe larg.
Citește și Despre claritatea realităților comune
Consistența acestui roman ascunde o miză majoră. Nu neapărat intensitatea, cît intimitatea. Nicio interpretare nu pare să fie sigură în raport cu erotismul care abundă în cartea de față, nu într-un mod vulgar, cel puțin nu de fiecare dată, ci într-unul aproape înduioșător. Sigur că Bogdan Crețu încearcă și o subtilă glisare a sexualității în teritoriul profunzimilor, al legăturilor metafizice. Și aproape că reușește.
Da. Fulvia a fost soția lui Marcus Antonius, o femeie implicată în viața politică, exact cum autorul intenționează să convingă (și să stabilească drept motiv principal al alegerii numelui) în primele cîteva pagini ale capitolului: „Fulvia fusese, o lămurise de nenumărate ori taică-su, o femeie foarte puternică în Roma, de parcă asta ar fi putut-o consola pe ea.” (p. 163)
Deși vocea acestui narator este, prin excelență, proteică, Fulvia este un personaj construit cu înverșunare: o masterandă virgină, logodită cu un preot, care se surprinde masturbîndu-se în timp ce citește una din cărțile lui Dinu Zărnescu. Ca o întîmplare a sorții, aflîndu-se în Barcelona, descoperă că același profesor al ei urmează să participe la o întîlnire tot acolo, prilejuită de traducerea noului său roman în spaniolă. Bineînțeles, atît de absorbită de farmecul bărbatului intelectual care se-arată cît de cît interesat, uită de toate pornirile sale puritane și de logodnicul său și petrece o noapte cu Dinu. Așadar, exceptînd numele, parcă ales să coincidă cu devenirea Fulviei, acest capitol este de o anticipare vagă. Aproape searbădă.
Per total, „Cornul inorogului” este un roman scris cu acuratețe. Aceste preumblări ale figurilor feminine sînt încadrate în rama de ansamblu. Ce se ascunde în spatele experiențelor erotice, care sînt etapele de care Dinu nu s-a putut desprinde, ce duce cu el și ce caută, în fapt, și nu reușește să găsească? Totul e relativ ușor de dedus, dar nu pentru că acțiunea propriu-zisă este ofertantă, ci pentru că se corelează în amănunt cu Zada și cu toate cîte-au fost pînă la Iza. Se simte nevoia unei delimitări. Acesta ar fi unul din minusurile romanului.
Cum spuneam anterior, miza principală a romanului este atingerea potențialului de intimitate. Or, Dinu Zărnescu nu este acest bărbat timid care-și pune stîngăcia la înaintare, ci mai degrabă întruchipează imaginea seducătorului. Chiar dacă este un universitar care nu stăpînește altceva în afară de opera lui Blecher, și un bărbat care și-a impus abstinența cînd vine vorba de relațiile intime cu femeia mereu prezentă în viața lui, spațiul exterior îl cadrează în mod diferit. Un bărbat cu asemenea grad de contaminare a emoției, fie cauzat de moartea tatălui alcoolic, fie deprins cu mult înainte, nu poate privi intimitatea astfel: „Intimitatea înseamnă mirare. Candoare. Frică. Stîngăcie. Ezitare. În intimitate nu poți fi sigur pe tine. Ești total descoperit, fără piele, cu mușchii, tendoanele și venele la vedere. Intimitatea este cea mai atroce experiență, acolo totul e posibil și imposibil, acolo ești perfect identic cu tine însuți. Marea obsesie a lui Dinu, pentru asta scria, pentru asta se juca atît de cinic și de stupid cu propria viață”. Pentru el, construirea filamentelor de emoție interesează cu mult mai puțin decît împlinirea actului sexual. Lucru care, dacă ar fi să-l acceptăm așa cum este, ar justifica cinismul și autosuficiența. Chiar dacă de multe ori intenția e de autoironie, iar naratorul, prin blîndețea sa îl lasă pe Dinu să se ia peste picior, de multe ori rămîne în aer. Nu e, în mod cert, unul din atu-urile autorului.
Capitolul final, „Iza”, se întemeiază pe o șarjare hipnotică a realității. Graba spre Paris, într-un Porsche Panamera, alături de Iza Weingold, înfățișează o scenă care, plasată în final, salvează în mare parte. Un kitsch alimentat de simțul de conservare în fața morții, în sfîrșit pasiunea, dar plasată în alți cronotopi – toate acestea coagulează o distopie care nu lasă timp de alte detalii. Ieșirea din timp și din spațiu cu 230 de kilometri la oră e ca și în cazul unei poezii care poate fi ratată per total, dar cu un astfel de final devine mai puțin banală: „Soarele se ridica arogant, Dinu accelerează, simte că trăiește, mașina parcă zboară, e viu, viu, viu, accelerează, accelerează, accelerează, 230 de kilometri pe oră și vocea Izei, să nu simplificăm istoria literaturii!”. Repetarea incompatibilităților în jurul fiecărei dintre cele șaptesprezece femei este greu de digerat chiar după primele capitole. Cum spuneam și mai devreme, se simte nevoia unui cadru mai amplu și a altui tip de intersectare.
Bogdan Crețu a dat, așadar, o lucrare narativă onorabilă cu toate intențiile aferente. Un roman care contrapunctează toate aspectele pe care, în primă fază, le denunță. Cînd autoironia nu rămîne doar la nivel de năzuință, funcționează armonios în plan unitar. O carte care s-ar putea să rămînă măcar în topurile fanilor lui Henry Miller. Și asta nu-i deloc puțin.
Bogdan Crețu, „Cornul inorogului”, Colecția „Ego. Proză”, Editura Polirom, 2021
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu