Atelier

Clopoțel

V-aș ruga să vă gândiți că nu e ușor să fii clopoțel. Trebuie să fii în alertă tot timpul, să fii pregătit să suni orice s-ar întâmpla, indiferent de condițiile meteo de afară, indiferent dacă e noapte sau zi. Și asta încă de când te-ai născut, dinainte să fii cumpărat, fiindcă oamenii sunt tentați tot timpul să te supună la teste, să pună mâna pe tine în joacă și să te zguduie, să te clatine, să te bălăngăne sau ce mai fac ei.

Așa sunt oamenii, n-ai ce să zici. Trece câte unul pe lângă tine, pe lângă tejghea, și vrea să vadă cum suni. Nu că ar vrea să atenționeze pe cineva, nu că ar vrea să semnalizeze vreun pericol, ci numai așa, ca să se mai distreze puțin. Și tu suni, n-ai încotro. Abia dacă nu suni s-ar putea să-i vină ideea că ar fi vrut să te cumpere, dar că nu are cum, fiindcă, poftim, ești defect, și e posibil să facă vreo reclamație sau, în cel mai bun caz, o să se ducă de la el vestea că în locul cutare clienții sunt păcăliți. Nu-i așa că ar fi pur și simplu absurd să ți se stingă spița, să nu se mai fabrice clopoței, fiindcă tu n-ai sunat de fiecare dată când vreunui nehotărât i-a venit să pună mâna pe tine? Pentru că asta s-ar întâmpla. Dacă nu s-ar vinde clopoțeii care există, nici alții nu s-ar mai face.

Și, cu toate acestea, cu toate că sunăm de fiecare dată, noi, clopoțeii, am dispărut aproape de tot. Oricât de frumos s-ar fi auzit sunetul nostru, oricât ne-am fi străduit să fim pe placul fiecărui nebun, oricât am fi înnebunit de singurătate și de la câte uși am luat întruna în cap. Ce soartă tristă, să ajungi să duci dorul vremurilor când fiecare măcelărie, fiecare băcănie, fiecare drogherie avea câte un clopoțel la ușa de la intrare!

V-ați închipuit vreodată ce înseamnă să stai tot timpul atârnat acolo, singur în toată prăvălia, pentru că patronul sau vânzătoarea își face de treabă sau mănâncă un sandviș în spate? Să supraveghezi strada, să auzi câte-o frântură din conversațiile domnilor care trec dincolo de vitrină, să străbată prin sticla ei zgomotul tocurilor unei doamne care se apropie, se oprește o clipă în fața ușii, iar apoi trece mai departe fără să se întoarcă vreodată? Iar tu să speri, să speri că o să intre totuși, deși asta înseamnă să te izbească ușa din plin, să-ți sune limba în cap, să zbârnâi și să vibrezi? Da, doamnelor, domnișoarelor și domnilor, să vibrezi de durere, dar, în același timp, și de încântare, de bucuria că îți îndeplinești menirea pe lume, aceea de a-l chema din străfundurile magaziei pe vânzător, la tejghea. De bucuria că, măcar pentru câteva clipe, cât durează să cumpere doamna o bucată de pulpă de porc sau domnul o pălărie de pai, nu mai ești singur, că poți să asculți liniștit frânturile de conversație amabilă ajunse până la tine de lângă cântar sau din cabina de probă, că, ascultând acele glasuri noi, poți să încerci să-ți îmbogățești gama sunetelor, astfel încât, cu timpul, să-i fidelizezi pe unii clienți, care ar intra iarăși în prăvălie, fără să știe ce-i atrage acolo, fără să-și dea seama că în clopoțitul tău își recunosc propria voce. De ce, de ce, după atâta chin, am dispărut aproape cu totul de la intrarea în magazine? De ce a fost zadarnică până și Marea Grevă a Clopoțeilor, din 1932?

Îmi aduc aminte că atunci era o perioadă când lumea intra în magazine din ce în ce mai puțin, că aproape cu toții șomam, că arareori mai auzeai în depărtare, pe o stradă alăturată, și doar dacă era foarte liniște, sunetul vesel de clopoțel, că prăvăliile se închideau tot mai des, iar noi ajungeam fie prin magazii prăfuite, fie în marile gropi de gunoaie ale orașului. V-ați gândit vreodată ce înseamnă să fii un clopoțel mic și gingaș, încă tânăr, cu vocea abia în formare, și să ajungi acoperit de tone de deșeuri menajere, să fii îngropat pur și simplu în mâzgă? V-ați gândit vreodată ce înseamnă să vrei să trăiești, să ți se audă glasul în lume, să cânți clinchetind și, în loc de asta, să te sufoci, să simți cum deasupra ta se aruncă baloturi de marfă, mobile, coji de cartofi, stârvuri de cai costelivi, cum colcăie în preajma ta șobolanii, și tu să nu poți nici măcar să mori, nici măcar să te descompui la rându-ți, pentru că metalul din care ești făcut e rezistent și te obligă să suporți toată mizeria lumii, care te apasă, din ce în ce mai grea, și mai grea? Ce să faci în situația asta? Ce să facem, astfel încât să nu ajungem toți la gunoi?

În semn de protest față de tăcerea din prăvălii, care ne înconjura tot mai mult, cu fiecare zi, cu fiecare oră scursă pe ceas, am hotărât să tăcem și noi, cei rămași, să tăcem voluntar, ca să atragem atenția asupra a ce ar înseamnă lipsa noastră. Și am tăcut. Am tăcut cu toții o săptămână, ușile magazinelor ne-au lovit, și noi n-am scos un sunet, vatmanii au acționat degeaba mecanismul care altădată ne făcea să speriem domnișoarele din automobile, și noi ne-am ținut mai departe limba lipită de un perete, iar trăsurile au alunecat prin noapte, la Șosea, mute, pentru că, trebuie să vă spun, grevei pe care o începuserăm i s-au alăturat și verișorii noștri mai mici, zurgălăii. Însă nimeni nu ne-a observat lipsa vocilor. Nimeni nu a băgat de seamă că tăcuserăm toți, nimeni nu s-a mirat, nici unul nu s-a întrebat unde sunt sunetele care altădată fie îl făceau să tresară, fie îi însoțeau discret momentele agreabile ale vieții, acele momente care precedau clipele cu adevărat plăcute pe care avea să le trăiască. Puținii clienți intrau în magazine grăbiți, mult prea înnebuniți de zgomotul gândurilor și grijilor care li se roteau întruna în cap, ca să mai simtă că le lipsește ceva, în spatele tejghelelor îi așteptau vânzătorii, care nu mai îndrăzneau să lipsească nici un minut de acolo, ca nu cumva să își piardă serviciul, vatmanii trăgeau din reflex de șnurul din cabină, când vedeau că vreo mașină traversează șinele în fața lor, însă probabil că printr-o uriașă coincidență cosmică, printr-un complot divin, în perioada aceea nu s-a întâmplat nici un accident, nici măcar unul minor, iar în serile acelea de vară, domnii și domnișoarele din trăsuri, obișnuiți să se mulțumească pe zi ce trece cu tot mai puțin, probabil erau fericiți că se află unul în brațele celuilalt și nu mai sesizau că trapul copitelor pe caldarâm nu se mai armoniza cu nimic. A fost cel mai grandios eșec al vreunei greve, a fost o grevă de care nimeni n-a știut niciodată. Cum să nu te doară sufletul, chiar de alamă să fii?

Cred că atunci a fost începutul sfârșitului, deși, după încetarea crizei economice din anii aceia, a părut că ne-am revenit. A fost o iluzie, o iluzie, așa cum îmi dau seama acum că iluzie a fost viața noastră dintotdeauna, așa cum iluzie și naivitate a fost credința noastră că avem un sens, fie el cât de neînsemnat, că avem un rost pentru oameni, că, dacă pot să trăiască și fără noi, ar trăi mai sărac, mai tern, că ne-ar putea regreta vreodată. A fost doar o iluzie, așa cum iluzie a fost și speranța noastră târzie că o să ne revenim, atunci când, prin anii ’50, începuseră să se poarte rochiile și fustele în formă de clopot. Am sperat atunci că, dacă forma aceasta o să pătrundă, chiar și așa, prin modă, în viețile oamenilor, în mintea lor o să se aprindă inconștient o scânteie, că or să-și amintească de noi, că or să simtă cât le lipsim, că își vor dori din nou să ne audă pe neașteptate, ca să le înveselim cu clinchetul nostru o clipă fugară. Însă n-a fost așa, ne-am înșelat iarăși.

Nici măcar de clopote nu le-a adus aminte forma aceea, fiindcă nimănui nu-i mai ardea atunci nici măcar de talanga-balanga, după ce oamenii auziseră sunetul acela în atâtea împrejurări cumplite prin care trecuseră. Era normal, era normal ca toată lumea să aibă în cap numai twist sau, dacă provenea din mediul rural, numai sârbe. Așa sunt oamenii, n-ai ce să zici, nu poți să-i acuzi.

Oricum, astăzi nu mai țin minte nici măcar întregul raționament care ne-a făcut atunci să cădem în iluzii, pentru că una e clopotul, și cu totul altceva clopoțelul. Deși avem aceeași formă, față de noi, clopotele sunt ca niște elefanți față de șoricei, iar mărimea, doamnelor, domnișoarelor și domnilor contează, după cum, la fel de mult, tonul vocii contează. Suntem diferiți de clopote, asta-i situația. Clopotele nu vor dispărea niciodată, fiindcă întotdeauna oamenii au fost fideli tonurilor grave și dimensiunilor impunătoare, pe oameni i-au impresionat întotdeauna mărețul, magnificul, grandiosul, iar ce a fost grațios sau delicat sau fragil au considerat că se cuvine să fie admirat doar în treacăt, cum ai mângâia sub bărbie un cățel sau un pisoi pufos care se odihnește pe canapea, iar apoi ai trece mai departe și ți-ai vedea de treburile cu adevărat însemnate. De aceea am dispărut aproape cu totul, de aceea, odată cu noi au dispărut și meșterii clopoțelari, diferiți de meșterii clopotari, care, din când în când, mai au ce să toarne pentru clopotnița câte unei noi parohii.

Clopotele nu vor dispărea niciodată, doamnelor, domnișoarelor și domnilor, și e firesc să fie așa, pentru că ele sunt într-adevăr importante, pentru că ele marchează momentele de răscruce din viața dumneavoastră, cum ar fi nunta ori înmormântarea, sau semnalează vreun un pericol, un incendiu, apropierea unor năvălitori, a unei furtuni. Dar noi, noi? Ce înseamnă un clopoțel? Ce înseamnă efemerul și dispensabilul sunet al lui? Ce înseamnă începutul și sfârșitul recreației dintre ora de geografie și cea de matematică sau dintre cea de educație fizică și chimie? Nimic, nimic nu mai înseamnă, chiar dacă, la un moment dat, pe când erați școlari, asta părea să fie pentru dumneavoastră totul, la egalitate cu începutul vacanței de vară. Și, poate din cauza asta, nici noi nu mai însemnăm mare lucru pentru domniile voastre, ne-ați înlocuit până și în școli cu acele sonerii electrice, cu acei monștri fixați de pereți, acționați de la un simplu buton, și nimeni, nici un copil nu mai aleargă pe holuri ca să clopoțească, să își anunțe colegii că începe sau se sfârșește ceva.

Sunt sigur că ați uitat ce mult însemna odată să auziți clopoțelul, sunt sigur că doar câțiva dintre dumneavoastră mai păstrează unul prin vreo debara sau pe raftul bibliotecii din sufragerie, în fața cotoarelor unor cărți pe care nu le mai deschide vreodată, dar se cuvine să fie acolo: o Biblie, câteva dicționare, câteva cursuri de învățați limba cutare fără profesor, eventual o Gramatică a Academiei. Dar sper, sper, iată, îmi fac iluzii din nou, că măcar o dată pe an, de Crăciun, luați clopoțelul acela și îl dați unui copil din familie, ca să meargă la colindat și să vestească nașterea Domnului nostru, Mântuitorul Iisus Hristos, așa cum, în urmă cu douăzeci-treizeci de ani, făceați și dumneavoastră, ca să strângeți bani pentru o pereche de rachete de badminton sau pentru o mitralieră cu leduri.

Despre autor

T.O. Bobe

T.O. Bobe

T. O. Bobe s-a născut în 1969 la Constanţa. În 1995 a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. A fost, pe rând, magaziner în portul Constanţa, secretar literar la Teatrul Mic din Bucureşti, redactor şi scenarist de televiziune, copywriter, iar în prezent este scriitor liber-profesionist. Volume individuale: „Bucla” (Univers, 1999; Humanitas, 2015), „Darul lui Moş Crăciun” (Humanitas, 2003, 2011, 2017), „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară” (Polirom, 2004, 2007; Humanitas, 2011), „Centrifuga” (Polirom, 2005), „Contorsionista” (Humanitas, 2011). Volume colective: „Tablou de familie” (Leka-Brâncuş, 1995), „Cartea cu bunici” (Humanitas, 2007), „Bookătăria de texte şi imagini” (Clubul Ilustratorilor, 2009), „Lexikon der sperrigen Wörter” (Merz & Solitude, 2010), „Primul meu job” (Art, 2011). Volume traduse: „Zentrifuge” (Merz & Solitude, 2004).

1 comentariu

  • Un adevărat exercițiu de virtuozitate ! Ar trebui impus in diverse cenacluri ,doar doar s-or lăsa câțiva de scris !”Romanul s-a născut poet” a spus Alecsandri ,dar nu chiar din leagăn si ar trebui sa învețe si logica si gramatica si,si

Scrie un comentariu