„Coca-Fototeca” sau farmecul retro al literaturii

Apărut iniţial la Cartea Românească, în 1989, „Fototeca. Temă cu variaţiuni” – reeditat în 2015 la Editura Humanitas – este singurul roman al Adrianei Bittel, prozatoare optzecistă pe cît de talentată, pe atît de discretă în spaţiul public, debutată în 1980 cu volumul de proză scurtă „Lucruri într-un pod albastru” (tot la Cartea Românească) şi prezentă în antologia „Generaţia ’80 în proza scurtă”, Editura Paralela 45, 1998 (alcătuită de Gheorghe Crăciun şi Viorel Marineasa). Adriana Bittel este autoarea mai multor cărţi de proză scurtă, dintre care cele două volume postdecembriste, „Întîlnire la Paris. Unsprezece povestiri” (Editura Compania, 2001) şi „Cum încărunţeşte o blondă. Povestiri din secolul trecut” (Editura Compania, 2006) au fost reunite în 2015, la Editura Humanitas, sub titlul „Cum încărunţeşte o blondă. Povestiri”.

Scris în anii ’80, în epoca cea mai dură a comunismului, romanul Adrianei Bittel este un splendid – şi poetic – roman al contemplaţiei, al existenţei cotidiene văzute prin „lentila” contemplaţiei, care nu are nevoie de aşa-numitele „şopîrle” (fraze subversive) pentru a surprinde cenuşiul, penuria epocii (sfîrşitul anilor ’80). „Iată deci una din ultimele cărţi ale privirii dintr-o epocă în care nu totul putea fi privit, dar ceea ce era îngăduit devenea semnificativ şi pentru domeniul neîngăduit, acuitatea privirii fiind intensificată tocmai de interdicţie”, observa Monica Lovinescu, într-o afirmaţie reluată pe coperta a patra a ediţiei Humanitas. Cu toate acestea, astăzi, la aproape patru decenii de la publicarea romanului, nu lectura în cheie socio-politică se impune, ci lectura în sensul experienţei general-umane pe care o propune literatura. Adriana Bittel ne arată chiar şi astăzi – cînd implicaţiile sociale şi politice contează atît de mult în artă şi literatură – că literatura se susţine prin legile sale intrinseci, că există o autonomie a discursului literar şi, prin urmare, o voluptate pur şi simplu a lecturii literare. Recitit azi, aşadar, romanul indică faptul că nu interdicţia pare să fie motorul scrisului, al acuităţii privirii (protagonistei), ci, pur şi simplu, contemplaţia, distanţa privirii plimbate pe deasupra lucrurilor de scriitoare (prin intermediul protagonistei sale).

„Fototeca. Temă cu variaţiuni” este – aşa cum indică şi titlul – un roman al privirii, al vederii (exterioare şi interioare), al contemplaţiei (în prezent), al amintirii (coborîrea în trecut) şi al aşteptării (în viitor) – un superb poem al vieţii văzute ca (de)plasare continuă pe aceste trei axe ale temporalităţii. Coca, protagonista, este „documentaristă” la o revistă, adică se ocupă de „fototecă” – cît de retro sună astăzi, în epoca internetului şi a online-ului, acest termen, care înseamnă „colecție de fotografii sau fotograme” sau „încăpere în care se păstrează o asemenea colecție” (conform DEX-ului)! Absolventă de filologie, Coca (pe numele ei adevărat Amalia) este întîi curieră, iar apoi e „promovată”, devenind responsabilă cu fototeca (are biroul în încăperea rece care adăposteşte arhiva de imagini):

„Coca putea oricînd să-ţi dea portretul, reproducerea de artă, peisajul cerut. Nimeni nu înţelegea cum clasase ea, de-a lungul anilor, imensul stoc de imagini, risipit prin dulapuri, fişiere, sertare şi cutii. Nu alfabetic, nici tematic, nici dimensional, ci după o logică proprie, căreia n-aveai cum să-i dai de rost”.

În scurtă vreme, ea ajunge să fie identificată cu fototeca, „Coca-Fototeca”, cum i se mai spune. Ştearsă, „fără vîrstă, fără sex”, o femeie în jur de patruzeci de ani care nu se remarcă prin nimic, un fel de domnişoară bătrînă care trăieşte prin ceilalţi, făcînd servicii celorlalţi, Coca este metafora vie a abstragerii în spatele unei priviri. Fototeca rimează aici cu miopia severă a protagonistei, care o obligă să privească mult mai intens în jurul ei: „Miopia acută o făcuse de timpuriu să privească mult mai atent decît cei cu vederea normală, dar cum lentilele groase îi ascundeau ochii, privirea scrutătoare trecea neobservată. Asta îi dădea un ascendent asupra celorlalţi, care o tratau cu o bunăvoinţă compătimitoare”. Ascunsă în spatele ochelarilor, cu un soi de recul în faţa vieţii, pentru a o putea contempla mai bine, personajul Coca devine un soi de metaforă a literaturii înseşi, văzute ca privire intensă, enormă, asupra exteriorului (şi deopotrivă interiorului). Coca reprezintă de fapt perspectiva din care se realizează diversele naraţiuni în acest roman „cu variaţiuni“, a cărui temă majoră este privirea, contemplaţia. Egală cu sine într-un etern prezent al contemplaţiei – care e un fel de rutină zilnică pentru Coca –, ea îl prelungeşte, de fapt, în memorie şi imaginaţie, făcînd asocieri de ea ştiute, aşa cum procedează, de pildă, cu arhiva de imagini a fototecii.

Introvertită şi discretă, Coca este – aşa cum îi spune fosta ei prietenă din liceu, atrăgătoarea Irina, actualului coleg de redacţie al Cocăi, Radu – „mai bogată interior şi mai conseventă cu sine decît oricare dintre oamenii pe care i-am cunoscut. Cinstită şi liberă, cum visam eu în tinereţe să trăiesc”. Reculul ei în faţa vieţii sociale (şi lipsa de ambiţii), ba chiar punerea între paranteze a propriei persoane îi asigură – în lumea comunistă din fundal – această „libertate” pe care ambiţioasa Irina de pe vremea liceului a pierdut-o, prinsă într-un mariaj convenţional cu un şef de spital, şi exercitînd funcţii de conducere în domeniul cultural într-un oraş de provincie.

Dar Coca – secondată de Natalia, o rudă a ei mai în vîrstă care, la moarte, îi lasă o mapă cu file de jurnal, în care îşi explică sensul vieţii prin autoamăgire şi prin fantasma continuă a iubirii pentru un bărbat care a refuzat-o în tinereţe – hrăneşte, la rîndul ei, în surdină, fantasme şi aşteptări, obsedată de ceea ce Natalia numise „lipsa de destin”: „Te ştiu singură, Amalia – îi vorbeşte ea postum (şi îi spune apropo de numele ei adevărat: „am observat că rimăm şi că avem în comun acel alia, care în latineşte înseamnă «pe aiurea», «prin alt loc», altundeva”) – şi, cum să zic? lipsită de destin. Caută să-ţi împlineşti unul, chiar şi nefericit, provoacă-l, altfel bătrîneţea îţi va fi tare goală şi aripa din nume se va atrofia, inutilă. Gândeşte-te bine pentru ce trăieşti, milaia maia, pentru ce merită să trăieşti” (s.a.). „Rusisme”, exclamă ironic Coca, la lectură – şi într-adevăr, acest personaj are un aer cehovian (din „Trei surori”), în reveria ei, şi în refugiul în muncă.

Romanul Adrianei Bittel nu este însă la fel de dramatic, ci e mai degrabă impregnat de o melancolie în surdină, iar Coca este mai puţin bovarică decît Natalia, şi mai dispusă să ia lucrurile aşa cum sînt. Există, în schimb, o poezie melancolică – pigmentată cu umor – a acestei vieţi în surdină, care-şi caută sensul în contemplaţie şi visare, în memorie şi imaginaţie. Cartea începe şi se sfîrşeşte în buclă cu imaginea Cocăi, în dimineaţa de iarnă, cu căciulă, pufoaică şi mănuşi, citind şi fumînd în staţia de autobuz, rezemată de vitrina unei frizerii, aşteptînd autobuzul arhiplin. Finalul e un soi de nou început, o „foaie curată” aşteptînd să fie (re)scrisă, într-un joc al repetiţiei şi al noutăţii, al imprevizibilului: „Ce-o să fie aici?”, întreabă, la sfîrşit, Coca, arătînd spre vitrina frizeriei în renovare. „«D-apăi ce să fie, tăt ce-o fost – i se răspunde –, numa că cu alte văpseluri». Ninsoarea se înteţeşte, acum linii albe haşurează piaţa, tot mai dese, pînă cînd imaginea e acoperită complet, foaie curată”.

Adriana Bittel, „Fototeca. Temă cu variaţiuni”, Editura Cartea Românească, 1989/ Editura Humanitas, 2015, 176 p.