Concurs de cronică literară

Începând cu numărul 320-321 al Literomaniei, vă propunem o rubrică nouă și un concurs de cronică literară pentru tinere/tineri!

Considerăm că – așa cum e cazul prozei sau poeziei – și cronica literară presupune experiență pentru a fi cu adevărat profesionistă. Cu cât viitorul critic/cronicar literar (nu avem încă un feminin pentru meserie) începe mai devreme exercițiul în acest domeniu, cu atât șansele să devină mai târziu profesionist(ă) sunt mai mari. Așadar, ne-am gândit să le/să-i încurajăm, printr-un concurs, pe acele tinere/acei tineri dornice/dornici să-și exprime în scris, cu argumente și într-un mod nuanțat, opiniile despre cărțile citite din literatura română sau străină contemporană.

Condiții de participare:

Vârsta între 15-30 de ani
Textele trebuie să aibă între 5.000-8.000 de semne
Cărțile cronicate pot fi cărți de literatură română sau străină (eseu, proză, poezie), apărute în ultimii cinci ani

Cronicile primite la redacție (pe adresa de mail literomania2017@gmail.com) vor fi publicate în cadrul noii rubrici și, la finalul fiecărei luni, redacția va desemna o câștigătoare/un câștigător; premiul va fi în cărți din colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani a Editurii Humanitas.

Vă așteptăm!

„Noaptea nu uită” de Silvia Dumitru

Gabi Gabrinov

Silvia Dumitru are o bogată activitate culturală, activând ca redactor, jurnalist, analist, copywriter, scenarist, iar la această listă impresionantă se adaugă și faptul că a debutat de curând la Editura Humanitas cu romanul ,,Noaptea nu uită”.

Romanul constituie, din punctul meu de vedere, o cronică a relațiilor eșuate, dublată de rememorarea copilăriei și tinereții petrecute în Bucureștiul nouăzecist, o scurtă și intensă analiză identitară de factură realistă, izbitoare prin stil, limbaj și subiect. Primul tablou, nu atât de violent prin imaginea expusă cât prin impactul psihologic, declanșează imersarea în trecutul personajului. Tehnica aceasta a imersării, ceva mai puternică decât un simplu flashback, este atât de bine folosită și există o trecere atât de firească între momente, încât firul cronologic se dizolvă, fără însă a se vedea cusăturile și fără a pierde vreo clipă din vedere motorul acțiunii. Personajul principal, Tina, este reprezentativ pentru o categorie socială despre care, consider eu, nu se vorbește destul, anume despre tinerii care nu au o direcție în viață, care n-au un job spectaculos, nu au funcții, nu au avut privilegiul de a merge la facultate, nu dispun de mijloace suficiente pentru a se întreține și se luptă constant cu regretul de a nu fi devenit cei care aveau potențialul să devină, după cum spune chiar Tina la un moment dat. În cazul acesta, plasarea personajului Anda, o femeie care trăiește mai mult decât confortabil și care dispune de mijloace materiale însemnate, creează un contrast care transcende clasica dihotomie sărăcie-bogăție, mergând chiar mai departe pe firul ideologic al acesteia, până în punctul în care granițele materiale nu mai există.

Stilul autoarei se pliază foarte bine pe intriga și structura poveștii. Nu e un stil nou amestecul acesta de jargon și metaforă, de limbaj licențios și pasaje contemplativ-abstracte, însă Silviei Dumitru pare că îi place să se joace cu frazele, să le frământe și să le împletească până ce, odată ajunse la maturitate, ele alcătuiesc o nouă dimensiune a propriului înțeles și, luate împreună cu referințele și trimiterile culturale inserate, capătă forță narativă. O frază simplă e mult mai zdrobitoare atunci când i se atribuie un dublu înțeles, iar aici consider că cel mai reprezentativ e dialogul din final:

„ – Chiar vreau să merg mai departe.

– Păi te mai întorci, dacă e?

– Poate.

Deși știam că, pentru ea, ,«poate» înseamnă ,«nu», am continuat să aștept un răspuns de la ea tot restul zilei.”

În ciuda acestei forțe narative și a stilului foarte bun, m-a dezamăgit puțin dialogul, care mi s-a părut puțin forțat în direcția autenticității și, pe alocuri, ușor telenovelistic:

,,– Mie mi se părea chiar înalt. Și, oricum, părinții par mereu înalți când suntem mici.

– Mda.

[…]

– Pentru că sunt curioasă de ce a murit taică-miu. Nu ți se pare normal?

– Nu știu dacă e normal sau anormal, dar știi foarte bine că subiectul ăsta n-are niciun sens. Uneori, n-avem răspunsuri și trebuie să ne mulțumim cu asta.”

Personajul Mona, mama Tinei, reprezintă tiparul clasic de femeie misogină, îndoctrinată și crescută în mentalitatea patriarhală în care bărbatul e vârful aisbergului, iar cea mai mare parte din problemele pe care Tina le întâmpină în viața ei de adult — imposibilitatea de a-și fixa identitatea, suportarea unor relații toxice și abuzive din comoditate și din frică, lipsa de sens și de scop în propria viață, intimitatea defectuoasă derivă din relația toxică pe care o are cu mama ei. Relația aceasta este construită antitetic și fractal, adică e compusă, o dată, din pasaje care alternează între prezent și trecut, iar a doua oară, din sentimente contradictorii: Tina realizează cât de mult rău i-a făcut mama ei, dar în același timp, e conștientă că a fost acolo pentru ea când nu avea pe nimeni. Ba chiar, la începutul romanului, se fixează foarte bine printr-o scenă reprezentativă sentimentul care domină relația lor, ștampila care definitivează existența oricărui copil supus abuzului prelungit: „Maică-mea stă lângă sobă, pe un scaun lipit de capul patului. Deși e vară, poartă un ilic roșu de lână. Cu mâna dreaptă, își acoperă burta, din care i se scurge un fir roșu de sânge pe picior, șuvițând în jos pe piciorul scaunului. Urlu din capul pieptului, mai să-mi pierd vocea: „«De ce stai așa, fă ceva, te rog! Nu vezi cum curge sângele din tine?», ,«Totul e bine, trece de-acum», zice ea, în timp ce închide ochii și dă să se-ntindă”. Din această scenă transpare ideea că un copil abuzat și crescut într-un mediu toxic nu își urăște cu adevărat părintele abuzator, ci învață să se urască pe sine și păstrează întotdeauna în suflet o oarecare milă și purtare de grijă pentru adult, căutând toată viața să-și demonstreze valoarea în fața lui. Un copil abuzat nu încetează niciodată să spere că părintele abuzator îl va accepta într-un final, îi va acorda atenție și validare, iar din acest motiv, pasajul cu pricina mi se pare deosebit de relevant.

În relația cu celelalte personaje, Tina își proiectează traumele din copilărie prin comportament: învață să-i răspundă lui Dan cu aceeași violență verbală și să-l trateze exact așa cum o tratează el, iar față de Anda păstrează același comportament toxic, înfrânat pe alocuri de sentimentele puternice pe care le are pentru ea. De-a lungul romanului, apar aceste contradicții în comportamentul Tinei care demonstrează exact aceasă proiecție: în relația cu Dan, spre exemplu, e dispusă să accepte toxicitatea și abuzul fizic și verbal pentru că nu are pe nimeni altcineva, pentru că s-a obișnuit cu el și nu se poate rupe de lângă el, iar în relația cu Anda, deși sentimentele Tinei sugerează ceva, faptele sugerează exact opusul. La rândul ei, Anda are propriile traume și probleme, iar faptul de a le ține piept o împing să-și găsească refugiul în droguri și alcool.

Relația Tina-Anda e prezentată ca un meci de ping-pong, episoadele de tandrețe și reverie alternează cu cele de o violență verbală extremă, respingere și alienare. Din punctul meu de vedere, lucrurile se desfășoară puțin prea repede și nu există o motivație suficient de clar expusă pentru comportamentul fiecăreia dintre ele: în unele pasaje, certurile izbucnesc brusc și se desfășoară fulgerător, iar atunci când nu sunt împreună, Tina se rezumă la a se lăsa consumată de emoții și la a-și ridica problema propriei sexualități, mai degrabă decât să se raporteze la Anda ca la o persoană în carne și oase și la bagajul pe care îl aduce în viața ei. Nuanțele de introspecție nu sunt foarte pronunțate, nu există un monolog solid și reprezentativ pentru a marca experiența acestei iubiri, astfel că Tina se rezumă la a-și pune problema unei relații publice și a se bucura de întâlnirile romantice, fără însă a o valida pe Anda, la rândul ei, ca persoană, iar acest lucru sugerează foarte bine natura toxică a relației. Așadar, înclin să cred că vorbim mai degrabă de o obsesie, de o proiecție a propriei sexualități, de bucuria descoperirii unei noi posibilități care așteaptă să fie explorată, în cazul Tinei, decât de o relație de facto între doi indivizi adulți.

Un al doilea lucru care mi s-a părut puțin dezamăgitor a fost finalul, mult prea tăios și lapidar, din punctul meu de vedere, o degringoladă rapidă, ca o trecere în revistă, a consecințelor alegerilor pe care le face Tina, care converg într-un punct mort, lipsit de explicații și de interpretare. Notele de jurnal din final nu ajută la conturarea unei concluzii relevante, cât mai degrabă contribuie la nuanțarea relației dintre Anda și Tina, adaugă noi tușe interacțiunii dintre ele.

În altă ordine de idei, romanul reprezintă o radiografie pertinentă și chiar îndrăzneață a societății și a modului în care personajul principal se raportează la aceasta. După cum însăși autoarea mărturisește într-un interviu publicat online, naratorul subiectiv este un foarte fin observator al constructelor sociale de familie, educație, slujbă, trai, romanul abundând de detalii ample ale locurilor, vestimentației personajelor, atmosferei și cadrului, în detrimentul introspecției. Naratorul-personaj creează o hartă a Bucureștiului nouăzecist cu toate elementele sale reprezentative, de la sărăcia extremă și societatea defectuoasă până la afectivitatea deplasată și moralitatea aproape inexistentă.

Așadar, Silvia Dumitru reușește să construiască un roman-manifest specific noului val de prozatori, prin care ridică unele dintre cele mai importante probleme sociale de actualitate, pe care alege să le trateze într-o manieră interesantă, dintr-o poziție de subiectivitate, fără însă a fi atașată emoțional și fără prea multe gafe de ordin narativ. Autoarea face dovada unei culturi personale solide prin diferitele asocieri cu domeniul muzicii, televiziunii, literaturii, a bunei cunoașteri a psihologiei umane și a tehnicilor narative de mare impact, iar din punctul meu de vedere, reușește într-o proporție destul de mare, așa cum și-a dorit, să apropie literatura de cititori și să transmită semnalele de alarmă necesare pentru ca societatea actuală să înceapă să-și pună întrebările relevante.

Gabi Gabrinov, 27 de ani
scriitoare