„Critica proustiană actuală” de I. Negoițescu (II)

În acest număr al Literomaniei, vă propun cea de a doua parte a unui eseu despre receptarea operei lui Marcel Proust, eseu semnat de I. Negoițescu, unul dintre principalii membri ai Cercului Literar de la Sibiu. Despre I. Negoițescu, vă recomand articolul Adinei Dinițoiu, apărut în Literomania nr. 16, din 2017, dar și proaspătul volum de corespondență Radu Stanca-I. Negoițescu, apărut în 2022, la Polirom („Un roman epistolar”). Cât despre eseul „Critica proustiană actuală”, acesta a fost publicat în revista „Secolul 20” nr 4, din 1965. Informațiile oferite de Negoițescu sunt dense, însă, bineînțeles, acest tablou al criticii proustiene, având în vedere că au trecut mai bine de 50 de ani de la publicarea eseului, poate fi completat cu multe altele apărute de-atunci până-n prezent, ceea ce nu-i scade, zic eu, din valoare. Găsiți prima parte a eseului „Critica proustiană actuală” de I. Negoițescu în Literomania nr. 283.

Ion Negoițescu

Critica proustiană actuală (II)

Încercarea cea mai susținută de a situa și explica pe Proust printre tradiții și idei care duc la un subiectivism total și întunecă orice aspect obiectiv al operei sale, aparține lui Georges Cattaui. În al său „Marcel Proust” (1952), Cattaui, urmînd în acest sens pe Valéry Larbaud, consideră „În căutarea timpului pierdut” drept „rezultatul cel mai complet al mișcării simboliste și al precursorilor ei din secolul XIX”, la care se adaugă impresioniștii imediați și, în depărtări, gnosticii, rozicrucienii, romanticii germani. Ascendența proustiană cuprinde pe Francisc de Assisi și Dante, pe Novalis și Wagner; pe Chateaubriand, Sénancour, Nerval, Baudelaire și Mallarmé; pe Debussy, Monet și Renoir. Marcel Proust face parte din generația ultimilor simboliști, alături de Claudel, Gide și Valéry. Ca elev al lui Darlu la liceul Condorcet, Proust a fost un adolescent „îmbătat de metafizică”, cu capul plin nu numai de ideile lui Bergson, dar și de cele ale lui Schopenhauer. În opera sa, el construiește, deasupra lumii lucrurilor sensibile, o lume a lucrurilor inteligibile: după ce a trăit la început în curgerea heracliteană a lucrărilor, ajunge să trăiască în intemporal. Contemplația sa îl apropie de Meister Eckhardt, de Suso, de Ruysbroeck. Pe cale intituitivă, el sesisează personalitatea locurilor, identitatea, particularitatea lucrurilor; iată de ce, spațiul ocupă un loc preponderent în creația lui, care e plină de presentimentul întinderii ilimitate și finite, la care visa Louis Lambert al lui Balzac. Romanul proustian conduce în ținuturi misterioase, interzise, cvasi mitologice. Pornind de la Baudelaire, pentru Proust imaginația este cea mai științifică dintre facultăți, căci numai ea înțelege analogia universală, ceea ce îl situează în familia Iui E.T.A. Hoffmann, Goethe, Jean Paul, Balzac (așa cum l-a înțeles Curtius) și Poe. Formația artistică a lui Proust are la bază sensibilitatea sa față de simbolismul liturgic, învederată în paginile închinate „bisericilor asasinate” — și îl trimite la tradiția medievală. Astfel, la autorul lui „Swann”, orice emoție cu adevărat înaltă corespunde unei realități spirituale care se manifestă prin metafore și simboluri. Unind pe Nerval cu Balzac și pe Wagner cu Dostoievski, adică lumea visurilor cu tabloul societății contemporane, el își transpune gîndirea în visare, printr-o perpetuă ascensiune în memorie. Proust este poetul duratei interioare și al clipei de eternitate. Personajele lui sînt „metamorfoze” în Timp. Numind el însuși opera sa „roman al inconștientului” și nu „roman bergsonian”, căci se întemeia pe „memoria involuntară”, deosebită de cea „voluntară” — distincție care nu se află Ia Bergson —, Proust e mai aproape, după Cattaui, de Kierkegaard, care distinge între durata continuă a filosofilor, timpul discontinuu al artistului și clipa de eternitate a misticului. Romanul proustian realiza însă ideea lui Bergson, care cerea epicei noi să „sfîșie pînza abil țesută a eului nostru convențional, spre a ne dezvălui sub această logică aparentă o absurditate fundamentală”, și pe drumul odată deschis aveau să meargă Virginia Woolf, Joyce, Faulkner și Sartre (în ciuda faptului că Sartre a respins pe Proust). Ca poet al realului transfigurat prin metaforă și analogie, Proust trebuie socotit de asemenea, împreună cu Nerval și Apollinaire, printre precursorii suprarealismului. În sensul metaforei neîmplinirii (neîmplinirea ideii față de dorință, a dorinței față de idee) și absenței, comună la Wagner, Mallarmé și Proust, există la acesta din urmă metafora dragostei pentru Albertine — relevînd solipsismul erotic proustian — „metafora întoarcerii la unitatea primitivă și pasiunea dionisiacă ce simbolizează, de-a lungul morților succesive și individuale, resurecțiunea vieții universale” și pe care Cattaui o atribuie orfismului lui Proust.

Continuînd apoi cercetările pe același traiect, Georges Piroué analizează în „Par les chemins de Marcel Proust” (1955), Timpul proustian, care se constituie în dialogul dintre real și imaginar, între gustul vieții și atracția neantului. Pentru Gaëtan Picon (lucrarea citată mai sus) revoluția înfăptuită de autorul „Timpului pierdut” înseamnă tot o transmutație subiectivă: dacă înainte romancierul se învîrtea în jurul lumii, acum lumea se învîrte în jurul romancierului. Picon arată că „je” din roman nu se acoperă cu sinceritatea autobiografică. Proust trece de la narațiunea la persoana a treia („Jean Santeuil”) la cea la persoana întîi („À la Recherche”). Există acum un „Je” care include identitatea biografică și intelectuală a scriitorului Proust; alt „Je” care e al naratorului din roman, infinit mai complex decît cel biografic — cînd eroul aventurilor sale, cînd observatorul, cînd visătorul; „Je” din narațiune se confundă nu cu biografia, ci cu experiența proustiană. E un „Je” impersonal. Eul proustian nu este urma lăsată de existența lui Proust, cu ecourile răsfrînte în conștiința sa personală, ci o oglindă a lumii, limpede și vastă; amploarea și seninătatea lui „il” e cuprinsă în vibrația existențială a lui „Je”. Fraza liminară „Long temps je me suis couché de bonneheure” conține și pe „Je” impersonal și „locul” proustian, camera, locul de refugiu, călduros cuib, îmbietor la somn dar și loc al trezirii. După Gaëtan Picon, la Proust se întîlnesc deopotrivă interioritatea personală (ca la Bergson) și extratemporalitatea (ca la Platon).

În „Proust — Structure ďune conscience et naissance ďune esthćtique” (1963), André Val numește problema uatorului lui „Swann” – „un divorț între conștiință și lume, o ruptură a pactului omului cu lumea”. Ca și Baudelaire și Verlaine, Proust e un exemplu de arierare afectivă, de fixație psihică infantilă (se știe că, mult înainte, Alain socotea pe Proust într-o prelungită stare marsupială). „Răsura, marea, moartea au acest raport cu nașterea lui Marcel, că marea simbol al uniunii indiscernabile a vieții și cărnii copilului cu viața și carnea mamei, răsura echivalentă cu o imaculată concepție, moartea, conștiință abolită a pruncului la sînul mamei, Sînt tot atîtea mituri în care se sublimează, în conștiința lui Proust, obsesia abisală a celei care l-a zămislit” (vezi și studiul special al lui Georges Bataille: „Marcel Proust et la Mère Profanée”, în „Critique”, nr. 7, 1946). „Snobismul” lui Proust nu este decît căutarea unei Franțe neprihănite, a cruciadelor legendare, prin intermediul numelor ilustre purtate de „banale figuri contemporane”. Complexul viciului și complexul rasial, pe de altă parte, îl îndepărtează pe Proust de lume. În sfîrșit, obsesia morții, spaima alienării definitive a ființei sale, toate acestea contribuie la triumful unui „moi ” existențial, în locul derizoriului „je”, la constituirea operei de artă, ca victorie a individului asupra morții și a lucrurilor în „esența” lor asupra neantului (André Vial reactualizează în fond mai vechi aserțiuni ale lui Henri Massis despre Proust). La Proust, constată în fine Georges Poulet („Ľespace proustien”, 1963) ca și timpurile, ca și ființele, locurile sînt la rîndul lor mînate în cursa care nu duce decît spre moarte. „Locuri pe care le găsim în adîncul memoriei noastre, locuri plăsmuite în noi de visul nostru sau de participarea la visarea altora, care e unul din efectele artei sau chiar, mai rar însă, locuri direct percepute de noi în frumusețea lor particulară și înălțate de prezența unei ființe care le conferă ceva din individualitatea sa proprie, aflăm la Proust o întreagă serie de locuri, ce nu se pot confunda cu altele și care par să aibă o existență absolut independentă înăuntrul marginilor lor”. Mediul intermediar care leagă între ele universuri de specii diferite este pentru Proust reprezentarea topologică a actului însuși prin care spiritul transportă ceea ce vede și face obiectele să treacă din real în imaginar. Circumscrise invariabil în locuri (peisaje) caracteristice, reale sau închipuite, care le însoțesc pretutindeni ca leitmotivuri wagneriene, personajele din „À la Recherhe” nu sînt aproape niciodată descrise între locuri. În opera lui Proust, discontinuitatea temporală („caracterul intermitent al memoriei ”) e precedată de o discontinuitate a spațiului: locurile sînt insule în spațiu, monade. Angoasa proustiană ține esențial de această non-identitate a locurilor respectiv ocupate de ființa dorită și cea care dorește. Ființa care descoperă aici profunzimea existenței, o descoperă în vidul oricărei existențe. Viața se îndepărtează și nu rămîne decît locul gol. Dar apare la Proust, în chiar sînul discontinuității, un continuum al verbului proustian (Curtius vorbise de un continuum de spațiu și timp, ca descoperire originală a lui Proust): funcțiune neîntreruptă a activității elocutorii. Dacă spațiul e discontinuu, călătoria în schimb, capătă în ciclul „Timpulul pierdut” o semnificație magică, supranaturală, ca deplasarea îngerilor la Sf. Bonaventura și la Toma de Aquino. Călătorul trece de la un loc la altul transmițîndu-le parcă mobilitatea și activitatea unificatoare care o animă (exemplul clopotnițelor de la Martinville). Opunîndu-se timpului bergsonian, timpul proustian ia întotdeauna forma spațiului și nu are nimic comun cu continuitatea melodică a duratei pure; spațializîndu-se, el se juxtapune, metamorfoza timpului în spațiu fiind unul din principiile artei lui Proust.

Sursă foto aici